Atâtea măști căzute

 

Atâtea măști căzute
zădărnicesc chemări
și mușc atunci din noaptea
încremenită-n mine
și sufocarea crește…
Am să deschid fereastra,
să îmi culeagă toamna
căințele uscate.
Nu vezi cum se agață
cu atâta încleștare
și iadul îndoielii cum face și desface
în dimensiuni mărunte
distanța dintre noi…
de nu pot defini speranța de himere
și fiecare pas, de-l vrut-am înainte,
mă duce înapoi,
să îmi culeg din urmă neliniști și noroi?
Nu vreau o altă față sub tăinuiri să aflu
și nu mai am putere o hățișul să-l croiesc.
Ești tu…
sau chipul măsluit?

——————————–

 Agafia DRĂGAN

3 noiembrie, 2018

S-au înalțat castanii în  floare

 

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât o  aud cum se rostogolește,

închisă într-o sfera albastră.

acum, pot despica jumătatea mea de cer

să ajung la mine,

fără să simt în ce parte se înclină balanța.

pot semăna  vântul cu flori de miozotis

să nu-mi fure urmele

 

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât captivă în trupul meu, învață să tacă.

Acum, pot castanii, să mi-i înalț în floare,

mai este încă vreme…

 

Rădăcina care ne leagă

 

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

 

Continue reading „Agafia DRĂGAN: Poesis” →

Neliniştea este în inima mea

(Impuetum est core meum donec requisescat in te-Fer Augustin)

 

Urc să ajung la Tine
coborând spirala întunecată
spre acel punct minuscul de lumină
din suflet zăgăzuită
în neputinţă de a mă afla
de a Te regăsi
de a Te simţi
de a Te avea
fără îndoieli
fără să-Ţi dau un chip
fără să Te strig cu un nume
învăţat în colţul meu de lume
o briză ciudată îmi sapă în gânduri
îi vezi viermii şi-au început ospăţul
în trupul înjunghiat de timp
în oase sună
frigul alb al catafalcului
şi totuşi sunt acelaşi eu
cu luminile dimineţii în ochi
încă nu am plecat
încerc să adun toate umbrele la răsărit
să echilibrez balanţa între mine şi lut
am să-mi sădesc împrumutul
în braţele pământului
la vremea scadenţei
să-l cresc în fire de iarbă şi păsări
Continue reading „Agafia DRĂGAN: Poesis” →