GÂNDURI DE NEUITARE

Deși într-o vreme, mai la
începuturi, ne vedeam des și
colaboram frenetic sub sigla
editurii Augusta (acolo i-au
apărut primele patru volume,
jetul editorial fiind deschis cu
Paradox sentimental, în 1998),
vestea cea rea, a plecării poetei
Mariana Gurza într-o altă lume,
mi-a ajuns târziu. Pur și simplu
n-am știut, protejându-mă
(poate).

Un destin frânt, nedrept curmat de timpul-vameș, chiar dacă poeta, în
„gândurile ei nocturne”, ne asigura că ar fi vorba de „o plecare
provizorie”. Da, prezența Marianei stăruie în amintirile noastre:
răsfoindu-i volumele, recitindu-i „poemele albastre”, neuitând că „totul
poate deveni poezie”. Asta îi era credința…
Era o generoasă, se dedicase altora, trudind la Logos și Agape, acea
revistă creștină „de cultură, tradiții și atitudine civică”. Care, din fericire,
continuă. Aceste rânduri / gânduri de neuitare privesc, însă, nu doar
poezia ei. Chiar dacă, inevitabil, o carte-mărturie precum Destine umbrite
(Editura Atticea, 2008),
adunând un buchet de
tablete, poartă o pecete
lirică. Tot scrisul ei este
infuzat poematic, de fapt.
Convinsă că noi suntem
„trestiile râurilor / cu gând
spre izvoare”, e firească
insistența asupra unor
destine vitregite, cinstind
neamul și glia. Poate și din
„nevoia de a sfida tăcerea”, cum își botezase un alt volum (2002).

~Lansare de carte
Mariana Gurza –
ULTIMUL STRIGĂT

Să ne întoarcem, însă, la acele „destine umbrite”, răsfoind o carte de
neuitare, aparținând unui suflet fremătător și suferitor, o carte-mărturie,
reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam.
Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că
portretizează admirabile Fețe duhovnicești sau reconstituie Sărbători în
clepsidră (cum sunt botezate cele patru secțiuni ale cărții), autoarea – o
insomniacă vizitată de întrebări – se împotrivește, spuneam, uitării.
Veghează ca memoria nației să nu fie amenințată de eclipse amnezice.

Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase,
prigonite de Istorie, adevărați păstori ai neamului, culegând cuvinte de
folos și luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Și părintele Țârovan
și preotul Adrian Făgețeanu și preotul poet Megheleș, ca să nu mai
vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărțire, gânduri
cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu
Dumitreasa, dar și Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scria apăsat
Mariana Gurza, în șirul învățătorilor neamului. Sau întâlnirile cu
Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspirația
spre celest și pacea sacrală, puterea credinței și armonia ființei. Sunt
cuvinte de învățătură prețuind clipa și veghind trecerea, inevitabila
„mare plecare”, izvodind însă lucrarea, șirul faptelor spre binele
neamului.
Evident, în galeria personalităților care îi confiscă interesul nu putea
lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om
blând și iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat și ziarist,
moșind Sindicatul ziariștilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi
vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Țării), dar și
dezrădăcinarea celui rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, autoarea
alătură propriilor texte și pagini recuperate, vorbind pilduitor despre
strădaniile înaintașului. Și tot aici așează meritate cuvinte de laudă la
adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut și el, semnatarul unei
monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador
bucovinean”, recapitulând pentru noi paginile dureroase ale încercărilor
vieții.

În fine, putem citi cartea și ca un jurnal de vacanță. Avem în vedere,
desigur, secțiunea care vorbește despre România tainică. Născută în
Caraș, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, călătorește „cu țara
în suflet”, se regenerează poposind la Sucevița, la Sarmisegetuza ori pe

Ceahlău, în Țara Oașului sau peste tot pe unde o poartă pașii, căutând cu
credincioșie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond,
chiar autosuspectându-se de conservatorism, cere imperativ să învățăm
turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorțirea civică a societății.
Și, mâhnită, se întreabă, pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce
face elita? Să pomenim aici vorbele marelui Eminescu, pentru care
„secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”.
Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculații
metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntați
cu păcatele unor elite infidele, ticăloșite, supuși tăvălugului globalizării,
noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturalicește
cinstind națiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului,
știind prea bine că trecutul ne urmărește. Și că alerta identitară nu e o
invenție. Suferind, desigur, când țara e defăimată de neprieteni, când
apetitul demolator face ravagii, dovedind că nu știm să ne prețuim
valorile. O carte, așadar, scrisă ca o urgență, revărsată din prea-plinul unei
iubiri suferitoare, fără economie de superlative. Dar o carte necesară,
invitându-ne să nu uităm osuariul strămoșesc pe care ctitorim speratul mai
bine al unui neam urgisit, dator să nu-și uite rădăcinile. Scriind-o,
Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet. Iar noi, la un an
de la plecarea poetei, cinstindu-i amintirea, o putem reciti cu folos…