Bărbatul era atât de slab încât pielea lui părea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine. Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzeci de ani, o sută sau mai bine. Numele? „Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceau în discuţii destul de rar şi doar când jinduiau la terenul pe care rezista îndărătnic o ruină de casă. Să fi avut cândva familie sau rude, nu mai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcă poştaşul îi aducea lunar o sumă fixă de bani. Era singurul care îi intra în curte şi foarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă de om bătrân şi singur. Puţin „sărit”, comenta poştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semna şi primea banii pe care nu-i număra niciodată. Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal, de pământ în forme şi mărimi diferite, pline de „zemuri”, pe care le amesteca din când în când. Nu erau leacuri pentru că nu tratase niciodată pe nimeni. O scrânteală de om bătrân care nu deranja pe nimeni.
Zile întregi fierbea, mesteca încet conţinutul, citea cărţi vechi cu coperte soioase şi file scrumite de urme. Bea la răstimpuri din una, din alta. Seara se prăvălea în patul înghesuit într-un colţ al camerei, închidea ochii şi aştepta. Somnul îi era scurt şi lipsit de moleşeala plăcută a odihnei. Îl părăsiseră până şi visele. Într-o noapte, în loc de vis, gândul privise din întuneric un text cursiv, ca un citat dintr-o carte: „Să fie lună plină când pe frunza zârnei crescută în umbră de pădure şi va aduna roua. Aşteptă până culoarea se va schimba din auriul lunii în rozul răsăritului. Culege-o într-un vas de aur…”
Se dezmetici că sub o lovitură de gong ce anunţă începutul unui spectacol. Nici nu respira de teamă să nu dispară vreun cuvânt din textul pe care-l repeta cu înfrigurare. Zârna… cunoştea planta aceasta veninoasă pe care-o ocoleau şi animalele şi oamenii. Nu ştia să fi fost folositoare la ceva dar asta nu însemna că a fost dată să crească fără rost.
Întinerise parcă, dar nu fizic, înlăuntrul său prinsese forţă, simţea în sfârşit rostul zilei ce avea să urmeze şi a altora, nici nu mai conta cât, uitase până şi faptul că voise atâta vreme să fie tânăr. Era tânăr. Începu să cutreiere nopţile prin pădure. De multe ori nu mai venea acasă nici ziua… Căuta plantele pe lumină, noaptea le găsea frunzele întunecate de rămurişul des al copacilor. Cerceta fiecare petic de frunză cu răbdare căutând lumina vreunei raze de lună. Pe vreme ploioasă stătea în casă visând picături de rouă. Scotea din buzunar degetarul de aur de care nu se mai depărta şi privea în interiorul lunii, văzând acolo cu mintea preţioasa comoară, o plimba ca pe o mărgea clătinând vasul, întrebându-se ce va face apoi. Asta nu ştia poate se trezea prea devreme, înainte să afle totul. Dar nu era îngrijorat. Trebuia să împlinească partea cunoscută mai întâi, sperând că restul se va dezlega de la sine.
Oamenii se obişnuiseră cu noua lui toană, îl ocoleau sau îl ignorau. Oricum bătrânul nu răspundea nici la simplele vorbe de bineţe. Surd şi mut, bătea potecile spre pădure şi înapoi purtat de un rost necunoscut. Meşterul nu ţinea seama timpului, acesta trecea ca un iureş, fiecare zi era nouă, proaspătă şi plină de început. Nici nu băgă de seamă că nopţile deveniseră mai reci, iar frunzişul copacilor începuse să se rărească. Cutreiera la fel pădurea, cerceta frunzele de zârnă prin locuri pe care le învăţase deja, le-ar fi găsit şi cu ochii închişi.
Într-o noapte, o rază de lună fulgeră scurt un vârf de frunză pentru ca mai apoi să se prelingă pe întreaga ei suprafaţă. Frunza tremură scurt, ca atinsă de o mână nevăzută, după care încremeni în nemişcare. Încremenit rămase şi bătrânul ca de-o spaimă, ca de-o vedenie privind frunza fără să îndrăznească s-o atingă. Timpul nu mai conta, părea şi el încremenit până când, o umezeală fină ca o transpiraţie fremătă nemişcarea, adunându-se încet în picături mici, apoi din ce în ce mai mari, putând uşor prelinse în degetarul pe care îl scoase cu încetineală din buzunar.
Îşi aminti că nu era timpul încă, de încordare sau emoţie în ochi i se adunaseră lacrimi pe care le şterse cu mâneca hainei, fără să le atingă, nu cumva să le amestece din neatenţie cu roua. Când zorile aduseră cearcănul roz în transparenţa mirajului de rouă adunată într-o adâncitură a frunzei, o prelinse cu grijă în vasul de aur şi abia după, privind-o îl cuprinse o sfârşeală ca după un efort îndelung. Îşi reveni repede, trebuia să ducă acasă comoara neatinsă, înainte s-o zvânte soarele. Ţinea vasul mic în mâna făcută pumn, păşea cu grijă să nu-l clatine de parcă picătura putea să dispară.
Ei, şi-acum? – se întrebă ajuns în odaia lui, în siguranţă. Acum, o să acopere bine vasul şi o să se gândească. Probabil o să amestece picătura cu unul din vasele sale – în care însă? Mai întâi trebuia să se odihnească, toată oboseala nopţilor pierdute îl îngreunaseră dintr-o dată mai mult decât toţi anii săi nenumăraţi. Puse vasul pe masă şi-l acoperi cu o foaie subţire de sticlă. Privindu-l trecu într-o uitare de sine şi de tot. Adormise? Când se trezi era noapte, o noapte cu lună rotundă ivindu-se dintr-un colţ de fereastră şi aruncând un dreptunghi de lumină pe masa din centrul camerei. Vasul! îi fu primul gând. Privi spre el cu mirare, apoi cu spaimă. Degetarul era mare cât o ceaşcă iar picătura din el crescuse cam la un sfert din înălţime. N-a îndrăznit să-l atingă. Nu asta, murmură înfricoşat, nu asta căutam…
Îşi trecu ziua plimbându-se chinuit prin cameră. Nu-i era nici foame, nici sete, nici somn. Spre după amiază începu să bată vântul, se înnoură rapid şi începu să plouă. Privind ploaia care şiroia pe geam, simţi o undă de sete. A băut apă, cu greaţă, cu greutate, de parcă ar fi înghiţit plumb. Căutând să nu privească spre vasul de pe masă, mâncă absent o felie de pâine. I se potoli oarecum tremurul care pornea din stomac şi îi cuprindea trupul în întregime. Parcă i se mai limpezise şi gândul. Trebuia să vorbească neîndoielnic cu cineva. Cu cine însă? Nu l-ar fi crezut nimeni şi nici nu era o taină de dat pe mâna oricui.
Se apucă de scris scrisori. Zilele şi nopţile de toamnă continuau ploioase şi friguroase. Scrisorile plecau, dar nu veneau răspunsuri. L-ar fi bănuit pe poştaş, fie de rea intenţie, fie de neglijenţă, dacă n-ar fi primit din când în când câte un plic înapoi cu răspunsul „adresantul necunoscut”. Pe masă, vasul stătea nemişcat în acelaşi loc fără să mai crească nici el, nici lichidul – din interior. Nu-l mai speria dar nici nu-l atinsese vreodată, doar îndepărtase totul din jurul lui, lăsându-l singur pe toată suprafaţa mesei. Era noapte geroasă, cu multă zăpadă, când de pe cerul senin şi sticlos luna plină ţinti iar din fereastră în miezul camerei.
Nu, Nu! Aproape strigă răguşit de spaimă văzând vasul care creştea sub ochii lui. Până în zori acesta devenise cât o casă, plin pe jumătate cu misteriosul lichid, nu îndrăznea să-l atingă. Privindu-l, îi veni un gând… Din ziua aceea meşterul se apucă de săpat în grădină. Săpa greu, în pământul îngheţat. „Ce faci omule”? îl întreba câte unul. „Îmi sap groapa” le răspundea scurt şi-şi continua treaba. Când a crezut c-a săpat destul de adânc, simţind de altfel că-l lăsa puterile, a luat vasul, l-a învelit într-o bucată groasă de pătură l-a aşezat pe fundul gropii şi-a început s-o astupe la loc. A fost găsit răsturnat peste unealta care scormonise pământul zile în şir. L-a îngropat obştea fără mare risipă de slujbe sau pomeni. Apoi, casa părăsită a fost demolată, cu timpul au dispărut altele în jur. Urmaşi ai vechilor localnici îşi înălţau case noi. Localitatea de munte se transformase încet într-o staţiune turistică.
***
Fetiţa se plictisi repede de jocul cu mingea prin fâneaţa înaltă, în hăţişul căruia mai mult se încurca încercând să-i facă pe plac băiatului ceva mai răsărit care-o folosea vădit ca pe un căţeluş pe care căuta să-l dreseze. Hârjoana lor, accentua liniştea acelei dimineţi de duminică în lipsa zgomotului scrâşnit al maşinăriilor dintre braţele cărora se înălţa scheletul unui hotel nou, în margine de pădure.
O gâză din iarbă ciupi pielea fină de pe coapsa dezgolită a copilei ce căzuse în alergare. Plânsul declanşat brusc printr-un ţipăt, urmat de icnete sacadate, atrase atenţia mamei care se odihnea pe o pătură lângă bărbatul culcat, cu şapca albă de vară trasă peste faţă. Mama alergă spre fetiţă, o luă în braţe şi în timp ce-i masa urma roşie a înţepăturii, repezi câteva reproşuri băiatului, despre cum n-are grijă niciodată şi despre cum mereu trebuie să facă el ceva … altceva.
Doar cu o palmă mai înalt decât ierburile, băiatul privi nedumerit spre mamă, apoi se întoarse să-şi caute mingea. Porni cu ea spre pădure, acolo unde pământul proaspăt săpat fusese tasat de roţile utilajelor. Fără să-l deranjeze praful stârnit, începu un fel de roate în jurul mingii pe care-o lovea, trimiţând-o în toate direcţiile, de unde şi-o aducea tot cu piciorul în locul de pornire.
Sub mângâierile mamei plânsul fetiţei se transformă într-un scâncet uşor, care dispăru cu totul după ce locul înţepăturii fu acoperit cu o batistă udă. Culegeau acum împreună flori, din care mama va împleti o coroniţă ce avea să stea pe capul fetiţei, nu-i aşa?” „Da, da”, bătea ea din palme, fericită de atenţia întreagă a mamei pentru ea, numai pentru ea.
Erau pe terminate florile ale căror tulpini mai aveau nevoie doar de-o legătură să închidă cercul multicolor, când mama remarcă foşnetul frunzelor din copaci. Atât. Nici un alt zgomot de minge lovită ritmic, nici un scrâşnet de picior pe pământul uscat. Căută cu privirea în jur. Se ridică în picioare să vadă mai departe. Băiatul nu era. Îl strigă de câteva ori, apoi porni să-l caute. Îngrijorată, dar nu peste măsură, se întoarse să-şi trezească bărbatul.
„A dispărut băiatul” …. repeta, zgâlţâindu-l de un umăr, „a dispărut băiatul”…
„Cum să dispară” mormăi acesta încă sub mahmureala somnului, „unde să dispară?”
Îşi trecu mâinile prin păr şi frecă pe faţă şi fără grabă se ridică, pornind la rândul lui să-l caute.
Femeia nu ştia să răspundă întrebărilor insistente. „De cât timp nu l-ai mai văzut?”, „Să fie vreun sfert de oră, sau poate jumătate… se juca pe aici…
„O fi plecat singur spre hotel, l-am certat un pic…”
„Cum să plece singur aşa mic, s-o fi rătăcit prin staţiune…”
La hotel nu era. Prin staţiune nu, nimeni nu văzuse un copil singur, în magazinele de jucării nu, nicăieri… Cu trecerea timpului spaima luă locul îngrijorării.
„La poliţie” sugerau unii, „la salvare” îşi dădeau cu părerea alţii, smulşi pentru câteva momente din anonimatul relevant al concediului.
Întrebările de rutină de la postul de poliţie le păreau celor doi prea lungi. Priveau la ceas necontenit, cu sentimentul că trec ore, nu minute. „În ce zonă a dispărut, câţi ani are, cu ce este îmbrăcat, sunt aici singuri sau cu prieteni… şi alţi copii poate – la ce hotel, în ce cameră, de câte zile…” Apoi, telefon la salvamar, iar despre vârstă, locul dispariţiei şi toate celelalte. Doi poliţişti au pornit în sfârşit să cerceteze staţiunea din casă în casă, din hotel în hotel, salvamontiştii să caute fiecare râpă. Ei, părinţii, aveau indicaţia să stea la hotel să aştepte. Dar cum să stea la hotel când lor li se părea prea puţin, ar fi vrut ca fiecare om din staţiune să caute pe undeva, fiecare metru de teren să fie acoperit dintr-o dată, cât mai repede, cât mai atent… „Şantierul” izbucni tatăl cu disperare, „n-am căutat în şantier!” „Ce să caute acolo, doar fiare şi mormanul de pământ” îngăimă femeia, mai mult din nevoia de comunicare decât din convingere. Îl urmă de altfel ca în transă, golită de gândire.
***
Bărbatul l-a văzut primul. În fundul unei gropi săpată de curând, ghemuit într-o poziţie nefirească, alături de minge. „Anunţă tu!” atât reuşi să spună şi îşi dădu drumul ca pe tobogan pe pământul proaspăt săpat. Copilul era inconştient. L-a luat în braţe, era moale şi cald, aşa e bine, îşi spuse, e doar leşinat. Mâna dreaptă îi atârna greu şi abia atunci a văzut că era înfăşurată într-un bulgăre de pământ pe care nu reuşea să-l desprindă. L-a întins jos, pe spate, pălmuindu-l uşor peste faţă şi strigându-l pe nume. N-avea cum să iasă cu el de acolo, aştepta, frecându-l cu palmele pe întreg corpul.
***
La spital au aflat că nu era rănit, doar inconştient. „Nu, cauza nu se ştie, va fi transportat într-un spital mai dotat cu toate cele necesare unui control amănunţit. Nu sunt semne de îngrijorare, însă…” Doamne cât calm putea să fie doctorul acesta, cum nu era semne, copilul lor era inconştient de atâta vreme!
I-a fost îndepărtat cu greutate bulgărele de pământ de pe mână. Acesta s-a dovedit a fi un vas pietrificat în care mâna îi intrase probabil în cădere. Femeia l-a luat şi l-a pus într-o pungă de hârtie fără să ştie de ce nu-l aruncă împreună cu pământul căzut de pe el. Nici un semn de revenire nu apăruse în zilele următoare. Investigaţiile nu descopereau nimic, nu era fractură, nu erau leziuni interne. Oxigen, perfuzii şi aşteptare. „Noi facem tot ce e de făcut” răspundea medicul repetabila întrebare, nu există nici un motiv al acestei discuţii, staţi lângă el şi vorbiţi-i tot timpul”.
Era noapte când mama a văzut mâna dreaptă a copilului mişcându-se. Mâna se strângea şi se desfăcea într-un gest repetat de prindere, de agăţare. Chemat în grabă medicul de gardă, n-a descoperit nici un alt semn de schimbare. Doar că „ceva se întâmplă, e un semn totuşi, timpul va aduce altele”. Mişcarea mâinii a continuat până dimineaţă, când lumina zilei începu să pătrundă printre jaluzele. Apoi nimic, zile identice de veghe şi de aşteptare. Tot într-o noapte se reluă mişcarea ritmică de închidere şi deschidere a pumnului. Aceeaşi agitaţie, echipa de gardă privea nedumerită mâna, pe care efortul făcuse să apară picături mici de sudoare, ca broboanele de rouă.
„Parcă ar căuta ceva” rosti mama şoptit, de parcă vocea ar fi putut întrerupe semnul acela firav de viaţă.
„De ce nu, poate-şi aminteşte ceva, poate vreun obiect pe care-l ţinea în mână înaintea căderii” – acceptă medicul.
Mingea! A fost adusă mingea cu graba potrivită aducerii unui medicament de urgenţă. Mâna copilului în mişcare o împinse alături.
„Vasul, poate vasul acela… „, încercă iar mama.
„Daţi-i şi vasul” acceptă medicul cu scepticism vădit de astă dată.
Cu aceeaşi grabă a fost adus vasul. Mama îl apropie de copil, căutând să i-l aşeze în palmă. Atingându-l, mâna îşi întrerupse mişcarea de mai înainte şi căutându-i pe dibuite dar cu dibăcie gura, se strecură în interiorul lui. Transpiraţia îi cuprinse întreg corpul, respiraţia îi deveni puternică şi rapidă, ca după alergare, în scurt timp deschise ochii, iar gura pe jumătate încleştată rosti ceva nedesluşit, un cuvânt sau poate doar atât şi înţelegerea dintr-un alt cuvânt pe care nu reuşi să-l rostească în întregime: zârna, zârna…
Mama îşi îndrepta privirea în sus, într-un gest de implorare, de mulţumire. Afară, de pe cerul plin de stele, o lună rotundă, stranie, lumina din mijlocul ferestrei.
––––––––––
Ștefania OPROESCU
Focșani, Vrancea
30 ianuarie 2020