În vara anului 1944 România se afla în plin război iar eu de-abia mă născusem așa că, pentru a urgenta rezolvarea problemelor organizatorice, amiralul Năsturaș de la Constanța s-a oferit prompt pentru ca să mă boteze spre bucuria tatălui meu care era îmbarcat pe Canoniera Sublocotenent Ghiculescu și astfel, se vedea deodată salvat cum nici nu-și dorea mai bine de una dintre problemele cele mai dificil de rezolvat. Drept urmare, s-a învoit de la viitorul meu naș ca să ne adăpostească pe mine și pe mama în comuna Bălănești din Județul Buzău, la părinții lui, pentru ne feri astfel de vicisitudinile războiului de care Bucureștiul nu ducea lipsă așa că, în plină debandadă generată de schimbarea surprinzătoare a orientării a războiului prin trecerea armatei de partea rușilor, în timp ce mama și cu mine am părăsit Comuna Periș unde se adăpostise Subsecretariatul de Stat al Marinei și unde mă și născusem iar astfel, ajutați de tată meu și de câțiva marinari au reușit ca să ne îmbarce într-un vagon de vite preferat deoarece conținea baloți de paie care s-au dovedit a fi o soluție minunată pentru asigurarea unui confort neașteptat până la Buzău unde eram așteptați la gară de un camarad al tatălui meu care dispunea de un autoturism cu care să ne ducă la părinții tatălui meu din Comuna Bălănești.
În acest timp, după ce viitorul meu naș l-a felicitat pe tatăl meu pentru venirea mea pe lume, apoi a adunat întregul efectiv al canonierei pentru a prelucra Ordinul Regal pe care tocmai îl primise și prin care se prelucra trecerea armatei române de partea rușilor iar astfel, precum și celelalte dispoziții firești în acel moment mai ales, surprinzătoarea intrare în conflict cu armata germană. Drept urmare, imediat după prelucrarea noilor ordine, întregul efectiv s-au îmbarcat și canoniera a ridicat ancora pornind în misiune..
Mult mai târziu, când tatăl meu a revenit la navă, nu a mai găsit-o iar cei de la căpitănie l-au pus la curent cu ordinele amiralului după care, conform uzanțelor, deoarece nava lui era deja plecată într-o misiune de luptă i s-a transmis ordinul de a pleca la domiciliu dar cu obligația de a lăsa adresa exactă unde poate fi găsit astfel că, după îndeplinirea acestor obligații, la ieșirea din port a primit vestea teribilă potrivit căreia, nava lui, canoniera, aflată în larg, a fost interceptată de câteva avioane nemțești care au torpilat-o iar datorită faptului că era plină cu carburant, în afara navei care s-a aprins, carburantul a cuprins și apa mării pe care plutea incandescent și astfel, ucigând aproape întregul echipaj al navei românești din care cîțiva au încercat să se salveze înotând dar fuga de moarte a fost exclusă datorită faptului că motorina incandescentă ieșită din rezervorul plin al navei ardea de jur împrejurul acesteia. Ca urmare, cu groaza întipărită pe figuri cei aflați la ieșirea din port îi transmiteau această veste oribilă tatălui meu și celor câțiva marinari aflați prin preajmă.
Oripilat de vestea primită, tatăl meu s-a dus la Amiralitate unde, în executarea ordinului, a lăsat adresa părinților lui din Comuna Bălănești unde urma să se stabilească după care, s-a îndreptat spre gara din Constanța și cu chiu-cu-vai, datorită uniformei militare pe care încă o purta, a reușit ca să se strecoare într-un vagon de vite plin cu soldați ruși care încontinuu cântau în cor fiind chiori de beți. În Buzău au ajuns la lăsarea întunericului iar pentru a ajunge la Bălănești s-a urcat într-un camion militar plin cu soldați români din toate armele care îl cercetau foarte curioși deoarece nu mai văzuseră vreo uniformă de marinar așa că, fiind și obosit, s-a culcat tun pe jos și rezemat de peretele vagonului iar rugându-i pe cei din apropiere ca să-l trezească odată ajunși la Pârscov de unde mai avea de parcurs numai vreo 12 kilometri până acasă.
Pe seară a ajuns și el în sfârșit acasă iar primul lucru pe care l-a descoperit a fost mașina camaradului său care ne-a așteptat în fața gării din Buzău conform înțelegerii și care astfel ne-a luat pe mine și pe mama ducându-ne până acasă la bunici drum care a fost și el plin cu riscuri generate de două avioane de vânătoare nemțești care, pe când urcam o vale mai abruptă, au atacat mașina de câteva ori mitraliind-o însă în cele din urmă s-au lăsat păgubași iar în tot acest timp, mi-au povestit cum, de câte ori șoferul mai oprea mașina ca să scape de gloanțe, eu începeam ca să zbier deoarece, mie îmi plăcea numai când mergea și nu când se oprea.
Anii au trecut iar eu m-am acomodat imediat cu viața de acolo deoarece, în afara dragostei tuturor celor din jur dar mai ales a bunicilor mei, beneficiam de orice îmi plăcea iar cel mai mult, m-au câștigat cu tratamentul de care am avut parte din partea tuturor și anume a faptului că-mi acordau toată atenția și mai ales încrederea iar eu, practic făceam parte dintre ”cei ai casei” iar astfel, aveam propriile mele răspunderi și în limita posibilităților mele fizice participam efectiv la treburile gospodăriei, fapt care practic mi-a conturat personalitatea de mai târziu. În afara faptului că îi ajutam pe cei vârstnici, i-am luat din mâini bunicii mele o serie de treburi pe care le făcea și ea însă nu așa de lesne cum le rezolvam eu și în special când era nevoie ca să se aplece ca să recupereze câte ceva de pe jos, mișcări pe care dumneaei nu le prea mai reușea datorită vârstei ori o făcea cu destulă dificultate așa că, eu le-am preluat ferm fără nici un alt comentariu și din acel moment, mi le-am însușit fără alte vorbe ba chiar cu laude.
Cu timpul, încet dar sigur, pe măsură ce creșteam, am devenit un obișnuit al participării la vânătorile organizate și doar din când în când am început ca să primesc și câte o pușcă cu care, destul de repede mi-am descoperit îndemânarea așa că, împotriva vărstei destul de fragede încă, am devenit destul de repede un obișnuit al vânătorilor dar și al gospodăririi vânatului cu mâncare și alte treburi firești. Eram ahtiat pentru tot ce se făcea în scopul îngrijirii animalelor așa că, nu-l pot uita pe ursul căruia maică-sa l-a scăpat din cursă numai după ce i-a sfârtecat laba care i se prinsese în țepii ascuțiți ai acesteia iar după oarecare timp, m-a simțit și m-a condus până la gardul grădinii casei bunicilor mei iar aflând de pățania mea vânătorii l-au poreclit ciungul tocmai datorită pățaniei lui.
Într-una din zile, pe când mă mărisem și devenisem vânător, un amic m-a anunțat despre apropiata vânătoare așa că, m-am prezentat la ora stabilită iar nea Ion Diaconu, mentorul meu în ale urmelor vânatului și obiceiurile acestuia, m-a măsurat îndelung apoi vizibil marcat, mi-a șoptit cu greutate:
– A murit Ciungul.
Atât eu cât și cei din jur am amuțit pentru un timp iar apoi, tot el a continuat:
– Hai să-ți arăt unde l-am îngropat – și m-a condus într-un des de măceș și ceva mure unde mi-a arătat un loc vizibil proaspăt săpat și bătătorit ca să nu-l sape vreo altă jivină descoperind mirosul cadavrului iar nea Ion a continuat – Copii au dat de el. Era mort iar când m-am uitat în gura lui nu mai avea decât jumate de canin și poate vrei două măsele. Îmbătrănise de tot și cred că de foame a murit, că nu mai putea mânca.
Încet, încet toți cei din jurul nostru s-au retras și m-au lăsat singur cu amintirile mele. Nu știu căt am mai rămas acolo dar am plecat înmuiat de amintiri dar și impresionat de omenia celor care au stat în preajma mea și care au dovedit că-mi respectă durerea. Când am plecat spre casă, pe drum m-am bucurat că nea Ion l-a îngropat ca pe cineva apropiat și încet, încet am revenit și eu în actualitate.
–––––––––––
Constantin Țiți SELARU
București, decembrie 2021