ROMÂNULE, E ȚARA TA…
Să nu uiți niciodată,
Române,
De cei din neamul tău
Care au scris cu sânge
Istoria,
Iar paginile roșii
Gem și îndelung
Cuvintele se-aud,
Se tem doar cei din lume
Și lumea nu e tot
Ce-i dat spre a se știi
Din veacuri
Nu poate nici pământu-acoperi
La timpul care este dat
Strămoșii răscolesc cu trupurile lor
Și-nalță spre-adevăr
Ce-a fost,
Ce este și va fi.
Mărturisesc străbunii
Și din adâncuri
Trecutul
Aduce la lumină
Fila-nroșită încă
De cei care-au pierit
Luptând pentru hotarul
Ce ni l-au dat spre moștenire
Nouă,
Celor ce astăzi
Suntem fiinduri lumii albe,
O lume înrăită de nevoi
De ceea ce nu este a lor
Râvnesc însă cu neputință,
Scrâșnesc din dinți,
Dar dinții lor s-au tot pierdut,
Granit a fost voința
Viteazului român
Și-nțelepciunea graiului
Rostiri au răsădit
În limba strămoșească
A dacilor străbuni,
Din traci și ce din vechime
Au dat și portul,
Și datinile ce-n tradiții
Țin cultul lupului
Ca toți ce din hotarul lor voiesc
Să piară-n colți,
Când șuiera stindardul
Și apele încremeneau din cursul lor,
Dușmanii înfricoșați
Lacomi de pofte și averi
Care treceau
Hotarul dacilor călcând
Sub ropotul de cai
Holde de-aur
Din care pâinea o coceau,
Dar, vai! Când ceata de viteji
Din munți alunecau, spumând
De-acolo, de la Sarmisegetusa
Prăpăd între tâlhari făceau,
Dar pân` la ei mureau
Și mame, și copii,
Și tineri, și bătrâni.
Plâng codri, pământul geme,
În adânc
E vaiet, se-oasele în trupurise,
Și din morminte
Se ridică,
Se-adună-n cete,
Vorbesc o limbă ce o știm
E limba de eroi,
Viteji ce au sădit cu trupurile lor
Hotarul
Mândrei și luminatei Românii.
În Caraiman
Stă Crucea falnică,
E un simbol
A ceea ce suntem și ce dorim să fim,
Românule, că ești tânăr sau bătrân,
Țara-i a ta,
Nu fii supus în ea,
Stăpân ești tu,
Că hotărârea ta-i cine să stea
Cu tine în hotar,
Să îți respecte ceea ce strămoșii
Podoabe ale nemuririi
Ți-au lăsat
Ca dar, ca fapt al existenței tale.
Nu fii străin cu ce-i al tău,
Nu-ntoarce spatele
Celui ce-ți este frate
În limbă și în port,
În datini și-n credință
Că vin și-ai tăi
Din neamul ce-s din fire-ți
Și nu îți va plăcea
Ca slugi să-i vezi
La trepădușii lumii.
Românule, eu vreau să fii român
Să prețuiești ce ai,
A acelora ce nu mai sunt,
Cu trupurile, cu sângele
Și cu dorința lor
O țară mândră ți-au lăsat,
Tu ești dator s-o aperi
Aici, pe-acest pământ e locul tău
Nu mai pleca din țară-n țară,
Himere cauți
Și căderea ta găsești,
Ești cel ce poți,
Numai să vrei
Să faci din țara aceasta
Grădină,
Ești trup din trupul ei,
Când fermentezi fă spuma
Darului silinței
În cuget să se-nalțe
Înțelepciunea ta, române
Dă-o acestei țări,
N-o vinde,
Bucata ta de pâine
Nu-i altfel cum este-n țara ta,
Ești priceput
Dă-i țării tale tot ceea ce
Strămoșii ți-au transmis
Prin semne
Și oracole,
Nu îți lăsa ce este-al tău
Să fie-al altcuiva.
Când ai s-o mai dorești,
Române,
N-ai să mai ai nici loc
Și nici bătrâni
Care să îți mai cânte doina
Sau să îți spun-un basm
Cum îți spunea bunicul
În pragul casei
Sau în cerdacul plin cu flori
Când vara
Urcai și coborai coline,
Poienile le admirai
Și ascultai
L-apus de soare
Legendele românilor,
Strămoșii tăi.
E liniște acum,
Privirea-ntoarceți
Spre ceea ce în urma ta rămâne,
Mormintele străbunilor,
Și case bătrânești
Ce stau să cadă-n greutatea vremii,
Și hora de duminic-ai s-o pierzi,
Și portul,
Și doina îngânată pe-nserat
Când cei ce-au fost ai tăi s-au dus
Și amintirea le-ai lăsat
Să intre în uitare.
Ce-or să mai spună, nepoții tăi,
Înstrăinați prin lume,
Neștiutori de neam,
De datini
Și de credința
Care a tot ținut
Poporu-acesta aici,
În vatra-n care durerea arde,
E focul ce-n inima
Celor plecați din lumea aceasta
Arde,
E dor ce numai noi românii-l știm,
E-un sentiment
Ce în durere seacă
Și trup și suflet,
Amândouă odată,
Și lacrimile seacă
În întuneric ochii se-aprind
Văd umbrele acelora
Ce au fost
Și nu mai sunt,
Bătrânii stau în coada furcilor
Și tot privesc în larg,
Cuprind în zare Marea,
Îl văd pe Mircea Voievod
Și se apleacă-n fața lui,
Călare trece îngenunchind Neajlovul
Bat clopotele
Și tăcut se-ntoarce
Că ar fi vrut să-și mângâie
Pe creștet toți nepoții,
Valah e neamul întinsului popor
Și Ștefan Sfânt, viteazul domnitor
Cutează să oprească
Din nou la Războieni,
Oftează, se apleacă
Și lacrimile-i curg
Valahii moldoveni
S-au tot scurtat de vieți,
Se-ntoarce și privește
Cu ochii-i ageri și senini
Cuprinde Nistrul, Prutul,
Și vede în întins Moldova toată
E neamul românesc,
Mihai, craiul muntean
Îi face semn de bine,
Cu pași grăbiți pornește
Spre Alba și spre Iași,
În București pe tronu-i de domn
Învrednicește
Hotarul Marii Dacii,
Hotarul românesc
Al celor ce în sânge au limba,
Portul și datina străbună,
Credința în Iisus
Pe care Andrei cel Sfânt
A readus-o-n țara
În care Zalmoxis zeul
Prin Deceneu, Scorillo,
Mari oameni înțelepți,
Preoți ce-n astă lume
Ei sfinți sunt printre sfinții
Strămoșilor părinți.
Și Brâncovenii,
Valahi născuți sfințiți
Au dat lumii lumină,
Înțelepciune au dat
Așa cum Cantemir
Descrierea Moldovei
A scris, creând
Sub semnul Crucii sfinte
Știința din știință,
Savant ce-a dat lumina
Ce s-a-nălțat spre lume
Și-a scos din nevoință
Știutu-n cugetare.
Istoria e sânge
Sunt pagini încărcate
Cu lacrimi, cu durere,
În lacrimile noastre e așezată Plevna,
Sub Carol cel Dintâi
Mulți au căzut sub gloanțe,
Români au fost,
Pierit-au
Însă cuvântul oaste
Le-a încleștat cuvântul,
Acela de Libertate.
S-au vrut românii
Cum o cereau străbunii
Să reîntregească neamul,
Hotaru-i Patria Română,
E limba ce-o vorbim,
E portul, ia străbună,
E vatra satului,
E câmpul plin cu holde
Poienile și munții falnici,
Carpații-i nume de la carpi,
Din traci cu dacii moșteneau
Și despre care
În slove măiestrite
Poeții noștri au tot cântat
Și-aflăm al neamului
Trecut.
Cine ești tu, străine,
Să îmi rupi
Pagini din cartea
Ființei mele-n neam,
Cine ești să-mi pui la îndoială
Hotarul strămoșesc,
Să rupi din carnea țării
Bucăți ce-mi sângerează,
Să îmi stâlcești și limba,
Din portul meu să furi
Și-n hainele-ți sărace
Din borangicul iei,
La mâneci să îți pui,
O lume o cunoaște
Că ia-i românească,
E cusătură veche
Cu taină-n broderie,
Eu știu că neamul tău, străine,
Nu a avut
Ce neamul meu prin iscusință
Pricepere și-adâncă cugetare
Lumii a dat
Și ție, ai luat destul.
Ne prindem mâinile
În Hora
Marii Reîntregiri,
Suntem același neam
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre la Mare,
Și din Carpați
Și din Balcani
Se-aude graiul strămoșesc,
Valahi români,
Români valahi din daci,
Și strănepoți ai tracilor stăpâni.
Acesta-i neamul meu, străine,
Îți spun de n-ai știut
Dar dacă printre noi mai sunt
Căzuți în patima
Cea crudă a deznădejdii
Și fug de tot ce-i românesc,
Aceia nu sunt din străbunii mei
Sunt aciuați din neamuri
Ce-au trecut,
Nimic n-au românesc.
Române, nu uita
Că vine ceasul
Când ai să vrei să te întorci,
N-ai să mai poți
În locul tău
Se-așează cei ce vin
Ei știu pământul roditor al vechii Dacii,
Tot ce e semănat
E binecuvântat de Dumnezeu,
Aici, unde-i hotarul meu,
Al Marii Românii.
———————————
Ştefan Lucian MUREȘANU
22 septembrie, 2018