Mă aflam la casa părintească din comuna Bălănești de Buzău, acolo unde, mereu mi-am dorit ca să rămân și să nu mă mai întorc la București deoarece, acolo am crescut și mă învățasem cu toate rosturile iar când ridicam privirile, imaginea dealurilor înalte și împădurite care mă înconjurau de fiecare dată de parcă mă îmbiau ca să mai vin și totodată, să mă pierd prin locurile dragi mie și atât de bine cunoscute.
În timp ce tocmai tăiam lemnele pregătindu-le pentru foc iar butucii îi scurtasem deja cu o zi înainte cu joagărul, m-am pomenit cu un tânăr din Bozioru, comuna alăturată, care tocmai venea de la Pârscov și se îndrepta spre casă și pe care, nea Ion Diaconu l-a trimis și la mine ca să mă anunțe că a doua zi era organizată o vânătoare la mistreți, sus la Băleanca așa că, mă aștepta și pe mine deoarece nu avea vânători suficienți.
Bineînțeles că, auzind invitația, am lăsat baltă lemnele din care tăiasem deja suficiente ca să ajungă pentru câteva zile așa că, în timp ce mătușa mea l-a așezat la masă pe curier ca să nu plece la drum fără să guste câte ceva d-ale gurii, timp în care eu mi-am strâns iute arma și ce mai aveam nevoie pentru vânătoare iar fremătând de nerăbdare l-am așteptat să termine gustarea după care, am pornit împreună la drum.
Pe înserat am ajuns și la Bozioru unde m-am despărțit de curier și am aterizat la casa lui nea Ion pe care l-am găsit lângă plita din bucătărie cinstindu-se cu un păhărel cu țuică de prună cum se face pe la noi:
– Hai, că te așteptam. Eram sigur că vei veni cu zgâmboiul ăla mic al lui Manae pe care l-am rugat să se oprească și la tine pentru a te anunța de vânătoare pentru că tot trecea prin fața porții voastre.
– Păi, foarte bine ai făcut pentru că, tot mă cam gâdilau tălpile și nu știam precis cum să le scarpin – i-am răspuns eu făcându-i cu ochiul în timp ce țața Smaranda trăgea cu urechea la vorbele noastre.
– Poate de data asta îmi aduceți și mie ceva care să sfârâie în tigaie – ne-a completat iute țața Smaranda și clătinând din cap după care l-a mustrat mai mult în glumă pe nea Ion -, că ultima oară ai împușcat șarlele alea de câini care se tot dădeau la câinii lui Toderică ciobanul.
– Păi, m-a tot rugat bietul de el ca să le fac felul deoarece îi era teamă ca nu care cumva vreunul din câinii ăia vagabonzi să fie ciupit de turbare iar astfel, să se muște cu ai lui iar astfel, să-l lase fără câini la oi – i-a explicat nea Ion după care mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez în bucătărie unde mi-a spus care-i planul de a doua zi – Mâine vreau să batem costișa pentru că nu avem decât patru sau cinci gonaci, mai mult copilandri, însă ne bazăm pe câini iar ieri am dat p-acolo unde am găsit câteva urme proaspete de mistreți și vreo câteva culcușuri, așa că, sper să dăm de ei că restul sunt duși la câmp unde ronțăie la știuleții oamenilor că încă n-au cules porumbul deoarece nu s-a copt.
Și în timp ce țața Smaranda ne-a pus pe masă fundul de lemn cu mămăliga aburindă răsturnată pe el și bucăți de brânză cu ceapă, noi ne-am cinstit cu câteva păhărele cu țuică apoi am terminat rapid ce era de mâncat după care, am ieșit pe prispă unde nea Ion și-a aprins feșteleul lui de țigară răsucită din foaie de ziar iar la lumina lunii am mai stat la taclale:
– Dacă împușcăm ceva, îi dăm iute afară mațele apoi i-l ducem lui Valerică pentru că are drum cu treburile lui pe la Buzău așa că, i-l poate lăsa la asociație, așa cum m-a rugat șeful care, odată cu autorizația mi-a trimis și vorbă că ar avea niscai obligații.
Am mai zăbovit afară până ce nea Ion și-a terminat pufăiala apoi ne-am întins amândoi pe patul de lângă plită unde ne-a și luat somnul.
Afară încă nu se luminase când țața Smaranda l-a smucit ușor pe nea Ion:
– Scoală-te Ioane că acum apare și Sfântul Soare ! Hai, că v-am pus și ceva d-ale gurii ca să nu plecați cu burțile goale.
Fără să mai pierdem timpul, am înfulecat câteva bucăți de carne scoasă de la untură, ceva brânză ciobănească cu mămăligă fierbinte făcută atunci iar apoi, am trecut gârla și am ajuns pe șosea unde am întins pașii ca să nu ne apuce lumina zilei pe drum.
Ajunși la drumul care urcă spre Băleanca, lângă noi s-au mai alipit încă trei vânători având cu ei patru câini și care astfel ne așteptau anunțându-ne că alți câțiva, având și ei vreo doi sau trei câini sunt deja pe drum în sus și ne vor aștepta la bordeiul lui nea Vasile deoarece se tot hârâiau prin gard cu câinii sătenilor pe când treceau prin dreptul caselor acelora.
Când ne-am apropiat de bordeiul lui nea Vasile ne-au întâmpinat lătrăturile celor doi dulăi ai lui împreună cu cele ale câinilor vânătorilor ale căror lătrături i-au scos iute din bordei pe stăpânii lor împreună cu nea Vasile care ne-a făcut semn de drum bun apoi i-a slobozit pe câinii vânătorilor și a intrat înapoi în coșmelia lui.
De acolo am luat în primire poteca pădurii iar la un moment dat, pe când tocmai se ițea Soarele pe după deal, nea Ion ne-a șoptit:
– Fără zgomot, voi doi luați-vă câinii iar eu pe ai mei și tăiați-o pe valea aia iar jos la pârâu, peste vreo jumătate de oră, vă întindeți și le dați drumul câinilor ca să bată în sus la deal, că porcii sunt precis acolo jos la apă iar potrivit obiceiului lor, goana o vor face în sus așa că, noi ne vom întinde tocmai sus aproape de muche. Bine ?
Oamenii au înclinat tăcuți din cap în semn că au înțeles ce au de făcut apoi, adunând sforile cu care erau legați câinii, au plecat spre locul stabilit în timp ce noi, ne-am înșiruit pornind tăcuți spre muchea dealului.
Odată ajunși aproape de vârf, oamenii s-au răspândit tăcuți spre locurile bine știute de ei iar mie mi-au făcut semn ca să mă opresc lângă un prun de care m-am rezemat imediat și primul lucru pe care l-am făcut a fost ca să mănânc o prună vânătă bine coaptă care mi-a spălat gura de gustul rămas după ceapa mâncată cu brânză și mămăligă la nea Ion acasă apoi, mi-am încărcat pușca și m-am rezemat de pom cu ochii ațintiți spre panta de unde ar fi trebuit ca să apară mistreții.
Liniștea era deplină și numai câteva cârâituri ale unui stol de gaițe care se hârjoneau undeva la dreapta mea mai tulburau tihna pădurii. Aproape amorțisem așa că, mi-am mai schimbat încet poziția picioarelor și am reușit ca să mai ajung la o altă prună pe care am smuls-o cu grijă după care mi-am inventariat cu mare grijă spre vale toate reperele pe care acuma le știam amplasamenturile fiecăruia.
Nu știu cât timp s-a scurs însă deodată, liniștea pădurii preluată de ecoul venit prompt de jos din vale a fost fărâmițată de lătratul câinilor noștri urmat aproape imediat de câteva fluierături și hăulituri care nu puteau veni decât de la cei doi vânători de-ai noștri rămași cu câinii și care, astfel îi întărâtau și le dădeau spor ca să fugărească mistreții în sus pe panta la capătul căreia îi așteptam noi așa că, sunetele astea bine cunoscute ne-au strecurat fiori de plăcere strângând astfel și mai bine ulucele armelor în pumni.
Auzeam înfiorat de plăcere cum se apropiau lătrăturile câinilor și astfel, mă străduiam ca să ghicesc pe unde își vor face apariția mistreții venind din vale. În timp ce mă planificam străduindu-mă ca să cuprind toată suprafața ce-mi revenea, de după o tufă deasă de măceș a izbucnit brusc un vier care, fără să mai stea pe gânduri a și pornit în susul pantei exact spre mine așa că, am ridicat încetișor arma prinzându-l în cătare iar înainte ca să apăs pe trăgaci am mai avut timpul necesar ca să oscilez între a-i trimite plumbul între ochi sau în piept, amândouă locurile fiindu-mi clar la vedere. Tocmai pe când începusem ca să apăs pe trăgaci ochindu-i pieptul, mistrețul a făcut brusc un salt în lateral iar astfel, oferindu-mi platul cât se poate de clar așa că, am profitat de ocazie și i-am trimis breneke-ul exact acolo unde știam că i se află inima iar bietul mistreț s-a rostogolit imediat pe partea dreaptă după care a rămas nemișcat și doar i-au mai tremurat de câteva ori unul din picioare apoi a rămas nemișcat.
Mulțumit de rezultatul focului, am reîncărcat arma cu un alt cartuș și imediat i-am văzut pe cei doi câini ai lui nea Ion care se și apucaseră să apuce de mistrețul împușcat de mine și să-l tragă de picioare ori de blană mârâind din ce în ce mai înverșunați.
Câteva clipe am ezitat deoarece nu am fost sigur ce am de făcut, dacă să mă duc la ei pentru a-i potoli ori să rămân pe loc însă, repede m-am hotărât și am pornit în fugă spre ei iar după ce i-am lăudat i-am trimis ca să continue goana punându-mi arma după umeri iar apoi, l-am apucat pe mistreț de unul din picioarele din față încercând ca să-l trag spre locul unde stătusem însă acesta era extrem de greu așa că, a trebuit ca să reazem arma de prun ca să nu mă mai incomodeze iar apoi am încercat iarăși ca să-l târăsc moment în care, pe la câțiva metri pe lângă mine a trecut în viteză un urs care nu mi-a acordat nici o atenție și gâfâia la fiecare pas trecând exact pe lângă prunul unde stătusem eu mai devreme, după care, l-am zărit urcând din ce în ce mai greoi panta extrem de abruptă care pornea din locul unde eu mă aflasem.
Foarte surprins de avalanșa evenimentelor, în prima clipă am rămas stană de piatră apoi, mi-am recuperat arma ce era rezemată de un alt pom din apropiere după care m-am dus iarăși lângă prunul de unde plecasem și privind în susul pantei l-a zărit pe urs care ajunsese cam pe la jumătatea acesteia și continua să urce din ce în ce mai greu, gâfâind la fiecare pas așa că, zărindu-l și din spate, dar mai ales, impresionat de gâfâielile lui precum și de faptul că în autorizație nu era specificat nici un urs, am plecat țeava armei și mi-am admirat trofeul care era un vier destul de frumos având un trofeu intact și măricel.
În timp ce îmi admiram reușita iar gonacii se cam apropiaseră deja, câinii lui nea Ion îl și tăbărâseră din nou pe mistreț și îl smuceau în toate părțile așa că, pentru un timp nu l-am mai urmărit pe urs care ajunsese aproape de muchea ascuțită a dealului și, gemând înfuriat și din ce în ce mai obosit, se chinuia din toate puterile ca să ocolească steiul de piatră din vârf, iar nervos fiind, ori poate înspăimântat de împușcătura mea, gemea la fiecare încercare după care, se rostogolea înapoi la vale și urlând de furie, pornea iarăși ca să escaladeze colțul de piatră de unde iarăși aluneca, luând-o din nou de la capăt.
Fără să gândesc prea mult, am pornit și eu ca să urc panta cea abruptă iar între timp, ursul, gemând înfuriat, a reușit până la urmă ca să escaladeze vârful stâncii iar astfel, l-am auzit gemând parcă ușurat și a dispărut în desimea pădurii. Apropiindu-mă de stânca buclucașă pe care ursul s-a tot chinuit să o escaladeze m-a pufnit râsul deoarece, aceasta era acoperită cu un strat gros de mușchi iar inevitabil, ghearele ursului nu aveau cum să se fixeze în piatră așa că, vrând-nevrând fiecare asalt devenea un eșec iar în cele din urmă, doar un sprijin întâmplător oferit de o crăpătură din piatra stâncii, i-a permis ursului ca să-și sprijine gheara de acea fisură și astfel să o escaladeze aterizând astfel în partea cealaltă de unde a dispărut în pădure.
Deoarece atât noi cât și câinii eram destul de obosiți, am făcut popasul bine meritat unde vânătorii au eviscerat iute mistrețul oferindu-le și câinilor desertul bine meritat iar nea Ion a fost extrem de mulțumit având în vedere că astfel îi oferea șefului posibilitatea de a-și consolida relațiile cu superiorii lui iar eu, întorcându-mă acasă mândru de reușita mea.
Ce poate fi mai frumos decât o vânătoare reușită, fără scandal și mai ales, fără participarea unor persoane din categoria specială a celor încovoiate de funcții care de care mai importante ?!
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, ianuarie 2021