M-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.
Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama, care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.
In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.
Ajunși acasă, am fost primiți ca niște eroi scăpați de bombe și gloanțe iar eu, m-am simțit ca la bunici! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau zilnic în toate direcțiile. După un timp, tatăl meu s-a reîntors la canoniera „Sublocotenent Ghiculescu” pe care era îmbarcat iar eu am rămas cu mama, cu bunicii, adică părinții tatălui meu precum și cu alți frați și surori de ale lui având în vedere că bunica mea avusese unsprezece copii.
Anii s-au scurs pe nesimțite iar aerul curat de munte, laptele de vacă proaspăt și nu în ultimul rând alintul și răsfățul inimaginabil de care m-am bucurat din partea tuturor și-au spus cuvântul astfel că admirau zilnic viteza cu care creșteam și mai ales, performanțele înregistrate în creșterea dinților, a primelor cuvinte și mai pe la urmă, primii pași. Tot în acea vreme mama a primit o scrisoare de la tata prin care a informat-o că amiralul a luat act că m-am născut eu și astfel, i-a permis ca să nu mai continue războiul și să treacă în rezervă la Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra și mama, devenind astfel colegi de serviciu. Iar în încheiere a recunoscut că practic, i-am salvat viața deoarece, după retragerea lui în rezervă, nava a ridicat ancora iar la circa 2 km de port a fost torpilată de un avion nemțesc și s-a scufundat reușind ca să se salveze numai vreo doi membri ai echipajului deoarece, rezervoarele fiind pline, combustibilul s-a aprins acoperind suprafața mării cu vâlvătăi și nimeni n-a mai scăpat așa că, i-a recunoscut mamei că practic eu i-am salvat viața.
Și iar au trecut anii timp în care am crescut rapid și m-am integrat tiptil dar ferm în viața familiei reușind chiar ca, asemenea celor mari, să am chiar și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a bălănicăi adică a buruienilor preferate de orătănii și pe care mamaie le toca mărunt cu satârul după care le frământa amestecându-le cu tărâța de la făina și mălaiul cernute prin sită. Astfel, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă ținând în mână două bețigașe subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase și astfel ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de clădiri și pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea povestirilor dintre care, de multe ori erau continuări ale unor întâmplări povestite în diminețile precedente.
Eram pur și simplu fascinat astfel că, simțeam cum efectiv eram în pielea vreunul personaj, indiferent dacă era vorba – mai rar – de vreun basm ori povestire de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. In timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile când am simțit surprinderea cu care constata cât de implicat eram atunci când îmi relata acțiuni de luptă. de pildă.
Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului când a fost lăsat la vatră, a fost singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, și eu eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Sau poate aș fi reușit să mă dezlipesc însă greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată, Tanti Nina și ea învățătoare tot de istorie și limba română la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii însă despre care nu mai știa absolut nimic după ce fostul rege Mihai a ordonat oștenilor ca să se predea rușilor care astfel l-au luat prizonier și l-au dus în Siberia.
La Tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu are urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori se așezau la rând în fața porții noastre țărani veniți de peste munte care fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo scrisoare iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, fie se certau și conveneau ca Tataie să-i judece și-l ascultau cu sfințenie, fie chiar și în chestii de boală și aceasta deoarece, în comunele și satele lor nu erau medici iar de fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat eu nu lipseam și cu urechile ciulite stăteam lipit de genunchii lui hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum.
Știind că mă fascina tainica vizită la care mă invita numai pe mine ca s-o facem în podul școlii rămasă pustie deoarece nu mai funcționa în lipsa lui Nenea Mitică Gănescu, a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, Tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care apoi o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie din tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca sentiment de respect profund o așeza încet pe un zid după care aprindea ciotul de lumânare groasă și îl așeza pe colțul zidului. Fermecat de această atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii care tremura datorită curentului slab de aer, deschidea capacul cutiei și deodată îmi apărea în față Tricolorul României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere îi picurau pe obraji, iar apoi ridicând încetișor colțul Tricolorului dădea la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I iar la urmă al Regelui Mihai, după care se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o, apoi portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva, precum și o carte de istorie fără coperte și cam terfelită:
– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, iar uitându-se apoi în ochii mei mi-a șoptit: scumpul meu, locul acesta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. ții minte?
Copleșit de taina importantă pe care mi-a destăinuit-o am încuviințat tăcut înclinând capul după care am trecut drumul și am intrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât am rămas la Tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite iar păsărilor câțiva pumni cu porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum și după care rămânea câteva minute bune cu privirea ațintită spre cotul drumului și totodată al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere:
– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!
După ce rostea această rugăciune invariabilă, se așeza pe un fotoliu din răchită și lua la întâmplare una din cărțile aflate pe masa de lângă ea și mă întreba cu o voce pe care o simțeam cam absentă:
– Ia spune-mi Țițișor,(ăsta eram eu!) ce vrei să-ți citesc?
– Orice, Tanti Nina, orice, că mie-mi place tare mult cum citești.
– Bunicul ți-a spus mai mult de pe front ?
– Da, … dar tare-s frumoase și alea.
– Eh, … sunt, ca de pe front. Cu morți, cu răniți cu d-astea, nu-i așa?
– Cam așa, …
– Ei, atunci eu o să-ți citesc o poezie de dragoste. Vrei?
– Orice, Tanti Nina, … ori dacă nu ți-e greu, povestește-mi ceva.
– Nu, mai bine ascultă, se numește ”Luceafărul” și este scrisă de cel a cărui fotografie ai zărit-o în cutia de sus, … de Mihail Eminescu. Ai reținut?
– Da, Tanti Nina, cred că n-am să-l uit niciodată.
– De ce? Așa demult ți-a plăcut figura lui?
– Nu neapărat figura însă ochii, … ochii lui transmiteau ceva, cuiva, parcă erau triști și preocupați.
Foarte impresionată de răspunsul meu cam prea maturpentru vîrsta mea, Tanti Nina a izbucnit iar în plâns și m-a îmbrățișat strângându-mă la piept și sărutându-mă pe creștet.
Și iar au trecut anii. Deoarece în Bălănești nu era școală a trebuit ca să ne mutăm la București unde tatăl meu s-a încadrat ca șef de producție la Uzina Steaua Roșie de unde, invariabil, la 3-4 luni odată, muncitorii se adunau în ședință iar la dispoziția secretarului de partid scandau ca să fie dați afară din uzină militarii iar astfel, timp de una sau două luni tatăl meu rămânea acasă iar mama trebuia să coasă bluze ori alte obiecte de îmbrăcăminte ieftină pentru vecine pentru ca astfel să mai intre un ban în casă iar după vreo lună, venea la noi directorul Caraman, un om cu totul și cu totul deosebit care îl chema înapoi la uzină pentru că nu avea pe cine angaja în loc deoarece tatăl meu se familiarizase cu specificul producției.
În ceea ce mă privește, eu profitam din plin atât de un prieten al tatălui meu, un oarecare Timuș, fost marinar și el, care era corector la niște tipografii astfel că, aproape zilnic venea acasă cu brațul plin de cărți iar multe dintre ele ajungeau direct la mine umplându-mi biblioteca așa că, erau la mare concurență cu romanele polițiste din colecția „Masca Roșie”, sau „Atlantis”, ”Colecția celor 5 lei”, ”Submarinul DOX” și multe altele, însă totul a ținut până într-o zi când, fiind eliminat din școală, m-am pomenit acasă cu profesoara de limbă română, doamna Cornetti, o femeie deosebită și emanând un aer atât de distins încât până și directorul școlii se cam intimida în prezenta dumneaei. Astfel, doamna Cornetti a liniștit-o pe mama care habar nu avea de eliminarea mea și totodată, s-a angajat ca să mă mediteze pe gratis la limba română iar astfel să pot lua bacalaureatul.
Măsura a fost fantastică și dumneaei a știut ce face deoarece șeful comisiei era chiar marele concurent al dumneaei pentru postul de profesor la limba română pe care respectivul îl jinduia de mult așa că, Dumnezeu mi-a luminat perfect mintea iar la proba de limba română mi-a dar chiar respectivul nota zece însă aflând că sunt elevul preferat al doamnei Cornetti s-a cam înnegrit la față dar era prea târziu.
Fericit că luasem bacalaureatul, am ajuns acasă într-o fugă și astfel am cunoscut-o pe sora – parcă – a marelui editor Remus Cioflec care ne-a invitat la ea acasă iar când am intrat în sufragerie m-am simțit ca în Biblioteca Centrală și aceasta deoarece, toți cei patru pereți erau acoperiți cu rafturi superbe din lemn sculptat și gemeau de cărți, toate cu coperte din carton roșu pictat cu auriu și purtând efigia „Remus Cioflec” aflând astfel că toate erau numai ediții „princes” ale tuturor cărților pe care le editase de-a lungul vieții.
– Uite băi, flăcăneață – m-a luat tipa tare -, când am trecut pe la voi mi-am aruncat privirea spre așa zisa bibliotecă a voastră și astfel, am văzut otrăvurile pe care le citiți ca să vă tâmpiți de tot așa că, am hotărât împreună cu maică-ta ca să vă readuc pe amândoi în rândul oamenilor și astfel, să vii aici la mine cu cărțile pe care am să ți le dau numai ca să le citiți voi doi! M-ai priceput, meștere?! Numai voi doi! Și bine înțeles că, fără pagini îndoite, fără adnotări sau altfel spus, fără absolut nici un semn că cineva ar fi citit respectiva carte! Te-ai prins?!
Până la acel moment nimeni nu-mi vorbise pe tonul acela așa că mi-a cam băgat spaima în oase, dar ulterior, când mi-am dat seama de comoara inestimabilă care era depozitată acolo, m-am rugat aproape zilnic pentru sănătatea dumneaei. Și n-am greșit deloc deoarece, lecturând acele bijuterii inestimabile mi-au fost deslușite atâtea potecuțe și drumuri pe care teoretic le aveam astfel oferite la dispoziție de diferiți scriitori însă care, doar cu cheița de aur a nenumăratelor lecturi am reușit ca să le înțeleg, să le pătrund și să mi le însușesc pentru ca, la rândul meu să pot oferi cititorilor mei satisfacția de neegalat a lecturii adevărate dar și a adevăratei taine a scrisului care are puterea de a răbda enorm de multe dar totodată, de a pedepsi exemplar.
Scenarii de film
De aproape cincizeci de ani mă tot arunc în bazin, dau din mâini și din picioare, lumea de pe margine îmi aplaudă stilul viguros de înot însă eu constat că nu avansez deloc și când privesc în jur constat că de fapt bazinul este gol! Altfel spus, de aproape cincizeci de ani scriu și scriu și tot scriu scenarii de film polițist lung metraj, ani la rând am fost cel mai prolific scenarist al fostei Case de Filme nr. 1 condusă de Ion Bucheru unde eram autorul celor mai multe scenarii din portofoliu și cu asta basta! Toate erau aprobate cu laude și lauri de consiliul artistic al casei însă erau respinse de Secția de cultură a fostului Comitet Central. Degeaba m-au tot implorat răposatul mare regizor Mircea Veroiu precum și Dan Pița ori Silvia Kerim și Marian Popescu, cel care a fost directorul general al UNITER-ului insistând să scriu măcar un singur scenariu tematic pentru că astfel s-ar fi spart gheața din jurul meu și în continuare ar fi intrat mult mai lesne și următoarele. Dar n-am făcut-o deoarece eu eram decis ca să scriu numai și numai în domeniul pe care îl cunoșteam iar ca să scriu despre prim secretari care mureau de grija oamenilor ori despre tractoriștii fericiți care munceau doar cu cămăși albe apretate și câte și mai câte alte năzbâtii n-am acceptat în ruptul capului.
Și așa cu trecut anii până când în sfârșit, printr-un mare miracol, datorită susținerii lui Mircea Veroiu și a lui Sergiu Nicolaescu mi-a fost aprobat scenariul intitulat „Ultimul traseu al diamantelor” pe care Mircea îl visa și noaptea iar Nicolaescu era entuziasmat de acțiunea lui. Ca urmare, cu mare fast și bucurie mi-am încasat banii, mi-a fost aprobată pelicula Fuji-color și s-a stabilit distribuția iar director al filmului care urma să fie regizat de Mircea Veroiu a fost numit Sideriu Aurian în timp ce producător delegat era Silvia Kerim. Astfel că, după ce s-au ciocnit cupele cu șampanie dar mai înainte cu câteva momente de primul „tur de manivelă” a căzut și bomba Comitetului Central de unde ni s-a transmis vestea că filmul este suspendat.
După câteva zile mi s-a spus că ar exista o reclamație depusă de Vintilă Corbul potrivit căreia eu m-aș fi inspirat de pe un scenariu de-al lui ce fusese depus cu mai bine de 15 ani înainte, iar eu, în timp ce mă cruceam, am fost chemat la ministrul culturii Traian Ștefănescu care, mi-a explicat atât cât a putut că ar fi intervenit interese superioare dar că banii încasați puteam să-i păstrez. În următoarele zile însă am aflat realitatea și anume că Sergiu Nicolaescu, cel care mă felicitase călduros pentru scenariu, a intervenit pe ascuns la Elena Ceaușescu unde era foarte bine primit și a rugat-o ca să-i aprobe plecarea lui Vintilă Corbul împreună cu documentaristul lui Eugen Burada la Paris ca vezi Doamne să se „documenteze” pentru o carte dar în realitate, tipul urmărea numai suspendarea scenariului meu, pentru care se și stabilise o seară de gală la cinematograful Scala, iar astfel i-ar fi căzut bomboanele de pe colivă deoarece n-ar mai fi avut loc festivitatea pentru filmul său și anume „Capcana mercenarilor”.
Și astfel a urmat șirul multor alte golăneli cam asemănătoare și culminate cu premiul întâi pe care l-am câștigat la un concurs de scenarii polițiste pentru televiziune care a fost organizat de Paul Everac, fostul director general al TVR-ului, scenariu care apoi i-a fost promis lui Adrian Sârbu de la PRO TV care, la rândul lui, m-a rugat ca scenariul meu să fie considerat pilot și să mai scriu încă șase episoade și astfel să dăm naștere primului serial polițist al Televiziunii Române. După ce i-am înmânat cele șase scenarii suplimentare comandate a insistat în disperare ca să mai scriu încă alte șase identice rugăminte căreia i-am dat curs cu entuziasm iar după ce s-a văzut cu toate scenariile în brațe și din nou am ciocnit o cupă cu șampanie, … nu l-am mai găsit la telefon! După vreo săptămână de telefoane inutile zilnice i-am transmis toate cele cuvenite prin șefa lui de cabinet iar când în urmă cu câțiva ani m-a căutat Dan Pița acesta m-a întrebat mai întâi dacă mai am scenariile pe care le știa deoarece ar beneficia de promisiunea fermă a lui Adrian Sârbu că îl va finanța pentru un serial polițist!?
Încă de pe vremea când lucram la judiciar eram poreclit „Țiți Gură Pocită” așa că l-am ponderat sfătuindu-l ca să nu aibă încredere în Adrian Sârbu iar până la urmă, constatând că aveam dreptate, imediat după arestarea lui Adrian Sârbu pentru fraudele fiscale săvârșite Pița a insistat ca să le scriu și astfel să devină cărți pentru a nu se pierde așa că, m-am apucat de scris și în acest context s-au născut ”Braconierul” și celelalte șase care i-au urmat.
Cert este că pentru „Braconierul” atât eu cât și editorul, domnul Geo Stroe, ne-am dat realmente peste cap ca să-i reușim cu chiu cu vai lansarea celor 30 de exemplare însă despre restul nici nu poate fi vorba. Problema este că nu avem bani pentru tipărirea cărților iar toate încercările noastre au fost sortite eșecului deoarece toți ceilalți editori cu care am discutat erau niște șarlatani care nu urmăreau decât să ne păcălească… așa că am cam lăsat-o baltă!
In fapt, doar câteva persoane și-au dat seama că este vorba de altceva decât romane polițiste cum sunt ele prezentate și aceasta deoarece din lectura lor reiese că acțiunea primează iar eu în realitate am urmărit în principal firul evenimentelor așa cum sunt de fapt scrise scenariile de film. Și era normal ca să fie așa deoarece, ani de zile eu am scris numai scenarii de film… deci asta am făcut și acum.
*
Domnule Roca, v-am povestit toate aceste avataruri ca să înțelegeți exact motivul pentru care vă relatez cele de mai sus, nu pentru că m-ați ajutat realizând coperta „Braconierului” dar astfel mi-am dat seama că, prin eventualul dumneavoastră acord sunteți singura persoană în care aș avea încrederea totală ca să mă lansez la o asemenea colaborare de certă anvergură.
Drept urmare m-am gândit că, deoarece România nu-mi oferă absolut nici o perspectivă cât de cât fezabilă pentru valorificarea scenariilor mele să vă propun o colaborare iar astfel, prin implicarea dumneavoastră concretă, împreună să le lansăm pe piața australiană ori în altă parte fie ca filme polițiste de lung metraj, fie ca serial de televiziune, fie ca simple cărți polițiste. Bine înțeles că, în varianta fericită când s-ar prefigura dorita colaborare, eu care îmi cunosc potențele, știu că pot accepta orice eventuală comandă pentru scrierea unei lucrări de factură polițistă, fie roman, fie scenariu. Și să aveți toată încrederea că nu spun palavre!
In rest, vă rog să analizați această propunere a mea și indiferent care vă va fi răspunsul fiți sigur că vă rămân la fel de îndatorat și de sincer în tot ce privește raporturile dintre noi.
*
Doresc astfel să transmit prietenului meu George Roca, inițiatorul acestui proiect literar, întreaga și neprecupețita mea considerațiune atât pentru calitatea sufletului său mare, dar mai ales pentru gestul greu de egalat pe care l-a făcut, fiind singurul care mi-a întins mâna pentru a mă ajuta ca să mă ridic de jos unde mă prăbușisem.
Cu toată dragostea!
––––––––––––––
Ștefan Constantin (Țiți) ȘELARU
București, 10 martie, 2019