De mai bine de un an eram deja vânător cu acte și tare îmi era drag atunci când ieșeam pe poarta din spate a viei și traversam pășunea unde fusesem și eu de atâtea ori cu vaca la păscut alături de copii satului. De această dată, având trecută după umăr cureaua noii mele arme de vânătoare în timp ce, palma dreaptă o țineam înfiptă amenințător după centura plină ochi cu cartușe de vânătoare în timp ce, cu un aer foarte preocupat, treceam prin preajma copiilor cu un aer important și aparent nepăsător dar gânditor la problemele mele și astfel, îndreptându-mă spre Pădurea Bârzei, mai precis spre locul numit ”La vizuini” și aceasta deoarece, pe marginile foarte abrupte ale unei văi destul de lungi astfel săpată timp de mulți ani de pâraiele formate din apa ploilor venită de sus din munte și scursă astfel vijelios la vale formând văioaga amintită pe ale cărei laturi abrupte, cu timpul, și-au săpat vizuinile mai ales, bursucii dar și vulpile. In fapt, deoarece în seara precedentă o năzdrăvană de vulpe dăduse iarăși iama prin puii bunicii mele iar aceasta m-a cam luat la rost pentru că, deși aveam arma cu mine și deci, dumneaei avea un vânător în casă, nu i-a fost de nici un folos ca s-o apăr de vulpe.
Drept urmare, la vremea potrivită am luat calea pădurii cu speranța că voi reuși ca să dau peste nemernica ce-mi întristase bunica. Astfel, aveam traseul meu bine cunoscut deoarece, pe poteca respectivă dădusem mai mereu de urmele vulpilor așa că, aș fi fost teribil de fericit dacă reușeam să aduc acasă o blană de vulpe.
Oricum, mă simțeam mult mai bine hălăduind pe dealuri și prin pădure decât să lenevesc în casă moțăind pe vreo canapea așa că, am traversat porumbul nostru tăind-o astfel exact spre locul bine cunoscut de mine care mă conducea la ”vizuini” unde aveam șansa ca să împușc vreo cumătră.
Odată ajuns într-o perfectă liniște la marginea râpei mi s-a oferit imediat imagina superbă a văioagei pe fundul căreia, ascuns de paravanul a tot felul de buruieni pe sub care susura vioi firicelul apei astfel format de la recentele ploi de vară așa că, după ce am cercetat în fugă intrările în vizuinile cele mai apropiate am preferat-o pe aceea la intrarea căreia era vizibil nisipul proaspăt scos din vizuină și astfel, așternut pe pământul în care erau imprimate amprentele lăbuțelor unui bursuc detaliu care m-a asigurat că vizuina dispune de locatar.
Câteva clipe am ezitat dacă să rămân în preajmă ori să merg mai departe mai ales că, aveam la mine o panglică cu pucioasă pe care intenționam ca s-o aprind și să o înghesui în vizuină pentru a-l invita afară pe locatar, însă reamintindu-mi de știuleții porumbului nostru ronțăit de bursuci dar foarte probabil și de câinii vagabonzi al satului care, de foame, stricau porumbul la concurență cu bursucii. Așa că, pe când stăteam bine pitit într-o scorbură și îmi analizam cu atenție opțiunile pentru a mă hotărî dacă să rămân acolo ori să mai caut vreo urmă de vulpe la vreo altă vizuină, pur și simplu m-am pomenit cu semne de vânzoleală undeva ceva mai sus de vizuină la rădăcina unui arbust și unde, a apărut un ghemotoc de blană care se zbuciuma și percepeam din ce în ce mai clar un mârâit clar și întărâtat din ce în ce mai amenințător.
Cu mare atenție m-am săltat puțin ca să descopăr ce se petrecea și am rămas uimit constatând că, în mod precis, locul cu pricina era de fapt o altă ieșire a vizuinii unde voiam ca să pândesc iar în mod categoric, vulpea intrase prin cealaltă gaură deși eu nu i-am descoperit urmele iar acum, se lupta cu bursucul ia cealaltă ieșire, adică la cea de rezervă. În cele câteva clipe cât am rămas nemișcat nefiind hotărât dacă să folosesc ori nu arma fiind astfel tentat ca să împușc deodată o vulpe și un bursuc, până la urmă m-am abținut și am lăsat țevile armei în jos în timp ce, ghemotocul de blană al celor doi luptători a alunecat la vale pe panta abruptă dar luptându-se în continuare iar la un moment dat s-au poticnit de rădăcina unui arbust aflat la circa patru-cinci metri de mine așa că am ridicat încet arma însă datorită ineditului situației am ezitat din nou ca să trag moment în care, vulpea care între timp îl apucase zdravăn de gât pe bursuc, mârâind întărâtată, a început ca să-l smucească într-o parte și în alta apoi, deoarece bursucul nu a mai reacționat, vulpea s-a oprit cercetându-l cu atenție dar și zona din jurul ei după care, l-a înhățat iarăși de gât și târându-l cu destulă ușurință s-a îndepărtat începând ca să urce panta râpei și pierzându-se prin tufele dese din jur.
Eu am rămas nemișcat străduindu-mă ca să o urmăresc în continuare însă datorită desimii pădurii nu am mai reușit să o descopăr dar, surprins de spectacolul pe care tocmai îl urmărisem, mi-am descărcat încet arma și zâmbind impresionat am pornit încet spre casă fiind încercat de o mulțumire lăuntrică pentru faptul că nu am tras în cei doi combatanți și asta, parcă dintr-o pornire de respect față de învingătorul în căutarea căruia eu de fapt mă și aflam acolo.
Soarele deja apusese când eu am pornit spre casă iar copii pe care îi văzusem cu vitele precis că se aflau și ei pe la casele lor.
Eram foarte satisfăcut de hotărârea pe care mi-am respectat-o și chiar zâmbeam gândindu-mă la vulpița care poate avea și pui de hrănit:
”- Precis că, după o hrană atât de consistentă cât i-a oferit bursucul, vulpița mea nu va mai veni măcar vreo două zile pe la puii bunicii mele !”
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, decembrie 2020