Ană
(Prietenei noastre Ana Podaru,
acum doar un bulgăre de lumină,
înălțat spre nemurire)
De ce-ai plecat, când pe pământ
atâtea lacrimi ai lăsat,
în flori de miozotis prinse-n cuvânt
în petalele crinului curat.
Pe vârfuri, cu pas ușor te-ai depărtat,
silfidă printre aștrii…
Ană, în urmă toamna plângând ai lăsat
printre copacii sihaștrii.
Cernit octombrie, într-un negru giulgiu
șade acum înfășurat,
în frunze ruginite, moarte, găsind refugiu
în țipăt de cocori îndepărtat.
Încă aveai atâtea în vers să ne povestești
cu harul tău ceresc,
Tainele adânci ale poeziei să le șoptești
celor care acum jelesc.
Tu Ană, trebuia etern să iubești, să trăiești
ca un cireș plin de floare,
Nu este drept Doamne, de ce ne părăsești
presărând peste noi tulburare.
Încă o Ană zidită în lutul din care olarii
vor face mâine ulcioare,
Însetați vor sorbii apă înlăcrimată poeții,
scriindu-ți poeme nemuritoare.
—————————–—–
Sofia Doina GAVRILĂ
9 octombrie 2019