cel mai tare mă doare alunecarea peste
pervazul toamnei care văzută dinafară
pare o lamă de plug întors pe dos
în trupul unui zid neînălțat
pe-o înălțare cu aripi din ceară de albine,
iz de pârg văratec răzbate din trecerea ta
omule în ipostaza adormirii de sine,
suntem grote vii de întuneric născând
lumini spre a visa în patru anotimpuri,
acea neștiință în care trecând ne asumăm
să fim margini de ferestre în mereu alte
vitralii nevăzute de nimeni…
poate doar de sinucigașii ce se aruncă
în gol de pe pervazul toamnei!
Picătură
Încet, mă îndepărtez de maluri
depărtarea-i frig uscat,
la mijloc de ape ceața văzută din profil
are chipul mamei
baldachinul renunțării se destramă în
vârtej de valuri
se preschimbă în amvon și mirese selenare
mă îndrumă să mă-ntorc,
plânge răsăritu-n mare
calfe de visări lemnoase piatră pun
in loc de case peste drumuri cu soroc,
arce sunt moliile mele
ce le țin ca avatar printre zboruri noi rămase
cu uitarea-n buzunar,
mă îndepărtez de maluri
sau mă-ncearcă nordul zării în tristeți
cu chip de vrăbii zgribulite în iernări,
trupul greu de răni vernale mă-ntrupează
anotimp,
din firide colțuri plâng de umbrire sclerozată
sunt o apă de botez
ce mă leapădă din denii chinuite de extazuri
picătură din sfârșitul încordării
altui timp.
Diplomă de excelență
La ușa de intrare a fiecărui cuvânt
scris oblic pe fereastra văzduhului
dintre două argumente
stă câte un câine de pază,
explicații sunt doar la ușa de ieșire
acolo unde cuvintele ies
gata șterse în nerostiri de hiene ambulante
intru reîncarnare gata fabricată
din lumânările celor ce vor pieri absenți
în maculaturi visătoare,
de la fiecare oblon al fiecărui nume
va zbura câte un porumbel
in semn de macarale interioare ridicând
tone de aripi albe nezburate,
câți prizonieri vor fi pierit în greva foamei
de aer necuvântatoare
nu vom ști,
la fiecare ușă însă
o diplomă de excelență la intrarea unui
nebun în propriul sarcofag,
va dăinui strălucitoare în lumina grețoasă
a unui bec ce ni-l sting alții
cu întunericul oblic al cuvintelor
ce-și trag clopote lătrate…
Cu tine
Diminețile cu tine
sunt venerice edenuri de lumină contopite
in podul palmelor arzând în beznă
sub un omăt de coapse
cu nume de noapte polară,
meridianul legat de cer
la amiază
cu tine îl înmoi în dulceața sfârcului tău
după ureche, semnul oblăduirii
noastre cu care sărutăm
neîmplinirea genezei,
ne-au rămas două frunze
în patul în care ne născusem
…dinainte să fim,
seara cu tine ne potrivim pulsurile
la aritmetica nopții,
ne vom iubi iar
întotdeauna cu tine
ceasurile vor înceta să bată ora trei!…
————————–
Simon JACK
Israel
Octombrie 2019