Cu fiecare frunză care cade
un înger își ascute
aripa-n pământ,
se deschid obloane vechi în șoapte
și pomi de aer
respiră-n rotocoale
de cuvânt…
Nemărginiri stufoase
in zări alintă timpul ucenic,
un altul prin secunde grele trece
imbătrânind,
altare…de nimic,
ferecat, un cer cărunt
in zodii de prigoană
se scurge-n ploi cu arce arămii,
ce mult mă doare
rana ce se-ncheagă în scorburi închinate
la morții printre…vii!
Un timp de dăruire
Îți dărui un snop de frunze arămii
cu toată toamna mea și umbrele
din ele,
e-acolo toată vara, chiar clipele
pustii, sărutul ce nu ți l-am dat
și nopțile zvârlite printre insomnii
adulmecând din cele patru zări
parfumul tău,
rămas stingher prin stele,
un timp de dăruire
când suflete tânjesc un pic la
nemurire,
din tot ce-mi cade la pământ tu-mi ești
ofranda vie,
te-acopăr floare rară în cuvânt
in câmpuri albe din hârtie,
iți fac cocori din lutul mâinilor ce te
cuprind să-mi zbori prin ceruri calde,
din coapsa ta îmi dărui ploi
să inverzesc rotund din nou iubirilor
de taină,
e toamnă cât cuprinde
chiar și în patul tău unde-am lăsat
ingenuncheat un înger plin
de gânduri,
sunt prea departe să te strâng
in brațele-mi arzânde, atâta toamnă
ne hrănim în visuri și în treacăt
că ne boltim fără a ști în arbori goi
ce se răsfrâng cu amândoi pe ape
iubirilor ce se sfințesc în dogme
fără capăt,
iti dărui din privirea mea
toți irișii din șoapte cu alaiul grădinilor
din rai,
indiferent de toamnă, acolo tu îmi umbli
nudă în straiul lui Adam si-ti iei
nume de Evă, fiică de anotimpuri încălecate
pe inorogi și fuga echinocțiilor
zburdând pe șei de cai,
iti dărui toamna asta un rost
de începuturi, din tot ce cade la pământ
și hibernează-n amfore de gând voi face
primăvară nouă,
și-n tine nesfârșire, un roi etern de fluturi.
Stampă
de sine stătător e doar cuvântul
docherul limanelor
de încărcat în alb abisuri
fără seamăn
in negrul clipelor de ieri,
hamace neîntinse stau vămi
in așteptare,
o, tu odihnă, sirenă-n coviltir de genă
insomniatic anotimp cu timpul
non-eter,
sunt pași pe verticală, în fapt
tot un repaos, haos în felinare arzând
de-un vechi mister,
n-are cine aprinde lumini în necuvinte
imagini dulci de ceară în stupi
cu andromede,
albinele ca fluturi se nasc silabe-n
fier,
Tu
omule de baltă, ai învățat din mersul
ulucilor prin cer,
boltită-ți stă cununa din fruntea înghețată
ca drept tiară frântă
a gândului imberb,
din oul păsării Pandoră se nasc
copii bastarzi,
de sine stătător e veacul din nimicuri
in care umbre scalzi,
pe sub genunchiul unei Eve
geneze-n artificii doar noi poeții cu rimă
ne fălim,
ne celebrăm în torțe erudiții și-n stampa
unui Pictor de duhuri voalate
ne punem giulgiul vremii
să fim doar anonimi…îngeri.
***
Pe cerul sălbăticiei mele
unde vânez visuri exilate de profeți
in strai de guturai andin,
sunt munți albi cu vârfu-n jos
și îngeri spovedesc înaltul cu mierea
nimbului de sac,
avatare în sandale fac porți în pământul
zădărniciei
pe masa neînceputului frugal și moaște
de aer fac cortegii de psaltire
in grădini cu ecouri infrunzite,
mă plimb printre nopți
cu miros de tei înghețat în picioarele
goale,
călcâiul mă omoară în neștiința demonului
sarcofag,
te rândui și te-mbrac necuratule
in giulgiul poemelor scrijelite pe toaca
dimineților de veacuri înramate
doar cu lumina ce-mi descoperă palmele
ținand strâns…o inimă de altădat’.
Gânduri peste gânduri
Ceasuri bat aceeași oră
vikingi de aer mai făuresc lumini,
Pământuri noi se-adăpostesc în vară
când toamna-și duce vântul împăturind
tulpini.
Răscoale prind în cer meridiane oarbe
un fel de răzmerița a timpului
etern,
În midii prind de valuri nețărmurite
oaze, pescari de clipă oarbă
Într-un final…superb!
E lumea poezie cu versul clandestin
actori pe baricade mor
căutând o rimă și titluri plâng de dor,
Purcede Asterixe la anotimpuri fade
să nu mai știm de zodii și frunza
s-o-mpărțim.
Legende se fac domuri cu umbra
cât e nordul unui nimic enclav,
Ne plouă cu acorduri de botezat izbânda
eșecuri ne pogoară himerice altare,
de închinat ruina, unui portic firav…
Închipuim de îngeri tot veacul de-ntuneric
ne risipim în toamne pe mijloc
de corali,
Poseidoni colerici ne desenăm în inimi
și floarea tace mută în reculegeri
triste, când câmpul e vernal.
Aș tot zbura să uit pământul
ce nu-și mai are rostul lui,
ne mai rămân doar morții îngăduind păgânii
să treacă de la vatră-n locul lor!…
Boemă
mă plouă cu frunze
și ore de plumb,
fânețe rotesc mirosuri astrale
din pașii-mi hapsâni în robe de vară
umbrite văpai
se strâng lung a toamnă,
un Beethoven cântă străbun
ponosit în arpegii solare, doar greieri
cu noaptea pe drum
ii țin simfonii rătăcite-ntr-o gară,
un plâns dus în porți
de ploi selenare cu lupi ciobanești
ce latră prin fum,
amplifică dorul din lacrimă seacă
păduri de aramă
se pierd greu în plug,
sunt singur cu mine e toamnă-n paiațe
chiar și lumina-i un mim
fără gen,
imi las pălăria pe-un colț vechi de vatră
și-mi duc ochiul tremor
la sânul matern.
Trufe de aer
Pe scaunul tăcerii
s-a așezat piromanul cuvintelor
vandale,
intr-un dex al cratimilor
sfârșesc necuvinte cu aure de echinocții
inghețate în virgule acromegale,
un fel de poezie în relieful occipital
al unui stârc de fantezie
plutește blazată în triunghiuri de cocori
stradali,
in plină toamnă, eu stau și suflu-n
păpădii cu gust de scoici putrezite
mă simt ca un dig
la margine de nori, întortocheat
ghicesc în palma ploii
ce-așteaptă rumenirea unor visuri
cu breton,
pe scaunul tăcerii
s-a așezat și onomatopea pădurilor
de jar,
deasupra corolelor de fum
trufe de aer rodesc în moartea unui zbor
de șoim cu multe mâini
in loc de aripi
și atunci mă potcovesc cu piatră de cuc
la adunatul
ogarilor din ceară…
————————–
Simon JACK
Israel
Septembrie 2019