Simon JACK: Poate slova mea…

Mă tot strigă din vâlcele de cardiopatie
falsă, visuri albe, visuri negre
mai cărunte sau mai chele pe la tâmple
trase-n somnuri de dușmani cu corn
de cerb,
se ascund prin bastioane (vezi tu doamne)
de mândrie
cei ce călimări își fierb,
nopți la rând prin plagiate reci ca beciul
din pământ,

simt un ochi ce-mi șade-n spate după
pleoapa unui gâde, adormit ce-i drept
dar toxic ca viesparul unui dâmb,
poate slova mea ucide ori de anonimi
repugnă tot ce-i infantil în gând,
nevăzutul mi-este câmpul unde știu
a treiera, miros rodul bun din sfere
ce nu știu a se găta,

unii văd doar ce se află în lumini
atrocizate, trase-n pergament de nea,
slovele le sunt plictisul ce se vinde la
tejghea laolaltă cu mândria neputinței
de-a visa,
cei ce scriu sub umbra lojei de-așa ziși
masoni cu nume, sunt striviți în
nepăsare, anonimizați în medii ce se vor
intelectuale,

poate slova mea e luată în pustiul
unui veac ce se vrea pandoră-ascunsă
si închisă neapărat,
poate slova mea deschide din nimicuri
oseminte ce mai pot umbla ca leac
și-ar distruge dogme false scrise cu talent
la vrac,
eu nu știu (si nu vreau) a spune în
orgasme din hârtii, polimeri cu gust de
versuri ce-amețesc academii,
sunt de fapt ce nu se vede printre slove
scrise-n zâmbet sub o mască de copil,
poate slova asta piere când te scarpini
lung în creștet, neînțeles si arogant,
dar rămâne-n spin de muget când durerii
spui pe nume si rămâi de-un kitch
legat adorând doar muze nude!…