Nu până demult
dansam copacilor corola în spectre
de lumini ce-aveau ceva din
pegasul cu aripi îngreunate de nove ursitoare,
azi răsfoiesc pământului
tăcerea brazdelor fără folos, citesc în rugina
carelor goale,
nu până demult însuși eu eram anotimpurile
și treceam prin vremuri
in chip de pescăruș cu cerul în gheare,
balize de timp le făceam torturi
in valuri și din fiecare mal ridicam schituri
de primăvara, clopote de vară, în scoici
perlam toamne, închideam gura ploilor
iarna glugă albă peste negrul frunților
așezam și cântam prohodul omătului în
saivanele inorogilor furați,
acum mă închin în lespezi peste soare
recit din poezia vampirului din gutui
necoapte,
leg de picioare serafimi cu mersul clătinat
și le scriu oracole de-ntoarcere acasă,
inventez drumuri prin aer pentru migrația
noilor apostoli, croiesc nimburi din
platoșa templierului ce a murit la picioarele
Sfântului Gheorghe ucigând balauri
in lesă de sare,
lipesc vitralii de tâmpla zenitului în bernă
fac acolade peste bolți ce arcuiesc ghiocei
de-nsingurare, străpung ecouri cu numele
meu și-mi primesc strigătele înapoi
sub forma viorilor fără arcuș,
in colivii din lut vârtos țin corbi albi să-mi
aducă aminte de Adami divorțați în pântecul
frunzelor savante,
refac Eve în șerpi cu ochiul întors de la rod
și, nu până demult,
invățam cum să mă spăl pe mâini de colbul
țarânii rămase printre degetele aruncării
cu piatra în cel ce m-a știut nefiind.
Atât de dor!
S-atat de dor mi-a fost de tine
că mi-au crescut spinări în gând
ce nu puteau să poarte vină,
de-atata greutate de pământ
si liniștea dintre cuvinte,
in stoluri zboară pe ziduri de buze solitare
ce arcuiesc săruturi tandre de poeți,
cu mine esti în orice vară
si toamna te dezbraci de mine prin frunza
ce moare sub pereți,
atat de dor îmi e de tine, că nu mai pot
sa umblu noaptea, desculț în bruma,
ce cade rece fără vină, prin scaieți …
Noiembrie
am înnoptat o clipă în paradisul cailor
neobosiți de fugă,
m-am simțit grajdul lor când câmpul
ii alungă, nepotcovite gânduri
stau nechezat potcoavei ce lupii mi-i
adună la ultimul pătrar de lună,
imponderabile fânețe hrănesc guri
de portal
cad frunze la hotare și zgomotul căderii
e un echinocțiu pe-o gaură săpată
in suflet de gropar,
spânzur ferestre-n ziduri ce-nchid
solii de iarnă în toamne
fără saci,
voi poposi un veac în ranița luminii
ce a uitat de umbre încorsetând venere,
Noiembrie e leacul spășirii de-ntuneric
un domino al morții născând
mereu himere,
culcușul din odaia ce leapădă de schituri
călugări beți de viață
și îngeri fără tați…
Anonim
Cu mare grijă să nu deranjez
păsările-echer
așez duminici oranj acolo unde timpul a omis
să facă cuiburi de-aducere aminte,
e nevoie de puțină odihnă
in closetele minților nevoiașe,
se sorcovesc cu mir amar
oasele curvelor de piatră
duminici mai puține,
mai mulți latifundiari
de câmpuri pline cu opiu,
trezirea,
deja toți călugării morților dezgropați
au început agapele moaștelor înecate,
e plin cu apă
e plin cu apă
e plin cu apă
un singur bust de corb mai e uscat,
anonim șade fălos
intre păsări-echer, într-o duminică
…de altădată !
***
să uiți că a nins vreodată
in ierni ce nu se șterg,
c-ai strâns în toamnă toate
ploile ce-au fost infern,
vorbesc de noi cocori
privighetori de drumuri
triunghiuri fără semn
ademenind pământuri,
să uiți că printre nori
șoptesc de noi doar aștri
ce făr’ de nume-n depărtări
sunt doar himere albastre,
poate să uiți că te-am privit
ca pe un mâine-al nostru
poate că am greșit sperând
că va mai ninge-n versuri!…
Oricine
Eu nu mai locuiesc în mine
de vină tina cerului prea veche și păsări
din rugina de argint
a porților ce-nchise-n coaste
un alt Adam cu aripi noi deschid
puhoaie selenare de năpastă
și-n oricine pot renaște
fără geneza încarcerată-n voi,
oricine mă simte-n gnoste
cotrobăind în straie noi,
imi leg de graaluri câini de pază
in noaptea cea mai lungă cu strigoi,
pe mori din ceață tot mă scutur
de blesteme, mor în fiecare clipă
armistițiu cu timpul războinic eretic
fără rug,
dar nemailocuind vecin în mine
mă sting tăcut în lut și
plug,
mă reaprind nebun de-o vină
c-am strâns din păsări și rugină
doar moartea vinovată-n
orișicine,
de infinituri nezidite-n plăgi de plumb!…
Simeză
Mă sting în focuri pe faleze
de răstimp
m-aprind în ape bocitoare vechi
de pândă,
miracolul că încă drămui tot ce sunt
in nemișcarea visărilor perene,
ingenunchează umbre goale
dese-n vânt
pe stigma unui trup hulpav de clipă
sângerândă,
pe mine stau meridiane de căderi
chiar stele
ce-au înghițit infernuri de nopți
neinventate,
măriri, căderi și plâns la porți
tablouri albe pictate-n axiome sfârtecate,
coride prind în amintiri
inalț năluci străine de făptură,
tot ce din mine curge cu ploaia
la pământ, la rându-i se face potop
in arce strivite lesne de iubire,
n-ai înțeles străine până azi
c-aproape-ți sunt fără să-ți dau de știre,
că fiecare pas ce-l faci înalt din
josul tău de poticnire
e pentru mine primul vals pedant
făcut cu teama ta c-ai mai putea să fii
și mâine, un demon înrobit de-un lanț
ce leagă două lumi pe-un singur stâlp
de răstignire!
————————–
Simon JACK
Israel
Noiembrie 2019