Locul luminii
Bănuiesc că locul luminii se află
intre degetele potcoavelor
mânjilor ce nu s-au născut din iepe,
e o fugă copil peste odihna nevăzutului
are și coadă
coada-i ochiul lui Dumnezeu acoperit
de geana afroditelor ce etern
iși caută raiul,
și dacă ai putea să o prinzi cu mâna
ar fi sân cu sfârc de lapte
indoielnică plăcere fără fund,
locul ei materna placentă a stelelor
ce cad născând,
lumina nu doare, n-are gust și nu culoare
e așa un dor de dus…
locul luminii e acolo unde-ai stat
și pământu-i încă cald,
intre fluture și-omidă între toamnă
și restul lumii
unde umbra se înrudește cu nepoții merelor
ce nu mai cad,
unde Adam se înnoiește în călcâiul
de femeie, unde coasta îți vorbește despre
tine făr’de tine
luminii îi stă bine la ureche de arac,
locul ei colț de prigoană după mame
fără prunc, singuratică maree
peste maluri care plâng,
clipă-n ceas nevăzătoare, veac ucis în
margini strâmbe îmbrăcate
in gropari,
arlechin cu râsul dulce sub un clopot
de Monarh, vaietul din nopți cu strună
incantate de nesomnul înrudirii
cu-mpietrirea trasă-n ape de morari,
in tot locu-i locul ei
luminarea-i rost de vină,
de te-ai naște în splendori botezând
icoane-n zarzări, la picioare de-ai avea
infinitul strâns la umbră,
cerul prins în buzunar și în norduri loc
să spânzuri demoni lungi de avatar,
locul ei, lumină blândă
e acolo unde straiul cărnii se preface-n
abur molcom, eventual într-o potcoavă
prinsă-n brâu de mercenari.
Asterisc
bolnăvicioasă umbra tăcerii se așează
pe pat lângă respirația pledului
ce învoiește trupul de absența în
nevăzuturi imaginare,
e frig în pauza de somn
prea toamnă în visuri ce se fac
veioze de noapte,
la căpătâiul meu totuși mai ard
felinare cu molii de sezon,
pun arătătorul
pe inelarul tău rămas distant în aerul
cununat cu o îmbrățișare,
mistui în mine un braț ce nu l-am avut
afară și din el ies potrivnice apucături
de aripi în tandem,
sonorul unui zbor deodată înclină
zeci de arătătoare, inelarul rămâne
la zero și-un sfert,
poate și-n tăceri e rost de turlă
de biserică,
trag cu ochiul după un cuvânt nerostit
cineva îmi suflă să pun un asterisc
inainte și după următoarea umbră
ce se va așeza pe pământul aruncat
pe mine…de un gropar
cu numele meu.
O ploaie cu îngeri…
O ploaie cu îngeri mai picură azi
din potopul ce-a fost ieri doar osândă,
noi doi și-o lumină ne leagă pe străzi
in ceruri cu margini aprinse în beznă,
Dospesc umerii tăi aripa pâinii trupești
sandala gleznei e-n vrajă de fugă,
mi-e foame de tine, mă pierd în povești
cu zborul din tine prin nimburi cu glugă,
Un reazem cu sfeșnic e plin ochiul trist
din fiecare ciutură plină cu apă de rouă,
fac ierbii călcate de tine un mugure lins
de noaptea cadrării în lumea Cea Nouă,
Un eden curtat de visuri în doi alungat
din toaca ce bate în norduri întinse,
bat ceasuri mici, bat ceasuri mari întronat
e timpul rege, psaltire în vremi necuprinse,
O ploaie cu îngeri pe aștrii-trifoi
din câmpuri ce sus zămislesc a rodire,
mai susură încă în stana cioplită de noi
trăinicie de piatră zidită pe bolți de iubire.
Gândul
Bătrân de ani străin de pleoapă
pervaz mereu la margine de lume
și totuși parcă prea fereastră
deschisă între ziduri oarbe
un fel de ploaie fără ploaie
in ochiul stâng al unui strașnic
Prometeu,
samsarul săbiilor în teacă umil
și peste umbre înnodate
samurai,
incrâncenat în vrăbii peste iarnă
țintește cerul unui vultur azi poate
n-a mâncat nimic dar te privește
cu sațul unui zeu înaripat,
e liber cuc și n-are teamă de hotar
de-i zi sau peste ceasuri noapte
din timp își face dulce somnul
colindă între insomnii străine
și-și face trup într-o colină
in patru anotimpuri
avatar,
nu îi vorbești cu tu
are mândria lui de rege deși regatul
lui etern e nevăzut,
cu el poți fi orice și totuși el sărmanul
Gândul
e simplu și tăcut…ca un nimic!
————————–
Simon JACK
Israel
Noiembrie 2019