Nicicând, zbura
Mi s-au încurcat genunchii cu gleznele.
Încheietura mâinii,
şi ea mă doare.
Le-am uitat pe un țărm de soare,
când am plecat în mare.
Aripa clipei,
nu s-a ajuns
să le acopere pe toate,
şi au rămas descoperite
peste noapte.
Inima-mi s-a încurcat cu valul.
Sufletul şi-acum îmi țipă
şi tremurândă,
mi-au răsturnat pocalul.
( cum să-mi mai pun la loc,
de-atunci, verticalul?! )
În ramuri de pomi
cu nuferii roz,
aripile-mi s-au rupt,
când spre tine
am încercat să mă-ntorc.
Căci fără de genunchi şi glezne,
încheieturi,
fără de suflet,
cu inima-n mare
(jarul făcându-l tăciuni)
m-ai fi primit,
întors către oglinda din inima ta.
Dar fără de aripi m-ai fi primit?
Cu aripile frânte,
de lângă tine,
nu mai puteam,
nicicând,
zbura.
Umbra
Te port cu mine umbră,
Te strâng din amintiri,
Te am mereu în spate,
Ca socrii după miri.
Te rog, mai dă- mi răgaz,
Măcar o zi sau două.
Nu vreau să te mai văd!
În dimineața asta,
Rămâi, te rog,
În rouă.
Nu mai ieşi din iarbă,
Să- ncerci să mă petreci!
Rămâi acolo, slută,
Lângă mormânt,
Pe veci!
Doar n- o să stai şi- acum,
Lungită- mi la picioare!
Acum, tu să stai dreaptă,
Să vezi cum fiecare os, te doare.
Şi eu să stau lungită,
De- acum, o veşnicie!
Tu,
Dacă n- oi putea,
Aleargă după alții!
Tu,
Umbra mea!
Aşa era…
“De unde vii şi unde pleci?
Atâta vreau să ştiu!”
Aşa-mi spunea măicuța mea,
Dar niciodată nu era aşa.
Că din…….
” de unde vii şi unde pleci”
Atâtea se năşteau ….
Că nu îmi mai venea să plec, în veci.
“Cu cine-ai fost?
Ai stat prea mult!
Cât ai dansat?
Să nu te prind că ai fumat!
Pune frumos, pantofii la intrare!
Ai grijă cum vorbeşti!
Mi s-a părut?!
Sau tonul e prea tare?”
Şi după ce o ascultam,
Privind cu ochii mari, în van,
Şi după tot ce îmi vorbea,
Spuneam tăcut în gând:
” n-am să mai plec, măicuța mea!”
Şi când credeam c-a terminat,
Încet, o lua iar de la cap:
“Să faci, să dregi,
Că n- ai făcut,
Că nu ai dres,
Noi doua,
E musai sa vorbim mai des!”
Şi ziua toată îmi vorbea,
Cum am să fac,
Dacă în viață vreau să fac ceva.
Şi seara,
Când luna se pregătea cu toții
De culcare,
Mama-mi spunea şoptit,
Cu ochii umezi:
” Să fii cuminte,
Să creşti copilă mare,
În viață să fii doar fericită,
Că fată ca a mea,
Nimeni nu are!”
Mă mângâia încet pe creştet,
Mă săruta pe frunte,
Trăgea cu grijă uşa…
Odorul să-i adoarmă
Cu îngerii în gând,
Valsând, râzând….cântând.
Au trecut anii….
Cam mulți de-atunci, măicuță..
De-atunci,
Nimeni nu mă aşteaptă
Cu-atâta grijă-n uşă!
Au trecut anii,
Parcă o veşnicie…
Ți-aud şi-acum,
Dojana blândă din trecut,
Şi ştiu măicuță dragă,
Că mamă ca a mea,
Nimeni pe lume n-a avut!
———————————————
Simina PĂUN-MOISE
23 mai, 2018