În luna octombrie a anului 2000, mă aflam la München, la întâlnirea scriitorilor de origine română, din München şi Bavaria, întâlnire care se ţine în fiecare ultimă vineri din lună. Poetul Gheorghe Istrate, din Bucureşti, era invitat de onoare, la această acţiune şi apoi, la Bad Kreuznach, pentru cea de-a doua Întâlnire a Scriitorilor Români-Germani, de pe valea Nahelui.
După discuţiile purtate cu scriitorii români din Germania, despre literatura română din ţară şi din diaspora, gazdele au hotărât să facem un tur în jurul oraşului München şi în împrejurimi, pentru a-i arăta poetului Gheorghe Istrate o parte din frumuseţile Germaniei. Ne-am oprit la o sărbătoare câmpenească, cu specific bavarez. Ne-am ospătat cu rasol de porc, stropit cu bere rece, adusă de ospătari, în halbe de un litru.
Gheorghe Istrate se simţea bine cu noi, declarându-ne că şi de data asta, ca şi în anul ce trecuse, va avea cu siguranţă destule teme de inspiraţie pentru revista „Curierul Român” din Bucureşti, revistă la care lucra ca redactor-şef.
Pentru că seara se apropia şi norii se îmbulzeau ameninţători la apus, după câteva fotografii făcute în grup, am mulţumit gazdelor şi am urcat grăbiţi în maşina mea, un Ford Sierra, ce avea să ne ducă vreo 450 de km numai, până la Bad Kreuznach. Autostrada aproape pustie, în acea după-amiază de duminică, ploaia bătând rece, în rafale de vânt pe parbrizul maşinii, sacadat, ne aminti amândorura că toamna a sosit pe nesimţite. Când? Şi cum?!
Ghiorghiţă îmi destăinui necazurile lui. Despre boala Mihaelei (soţia lui), neajunsurile financiare, cu doi copii la falcultate şi alte multe necazuri. Îl ascultam tăcută. Îi ascultam destăinuirile. Mă gândeam şi eu, la necazurile mele de-a lungul şirurilor de ani petrecuţi în ţară străină, cu boala soţului meu şi cu multe, multe griji pentru copii şi pentru mine, griji care îţi macină nervii zi de zi. Era un prieten sincer. Sincer şi delicat, cum numai un poet adevărat poate fi.
Într-un târziu, am constatat că nu eram departe de oraşul meu, dar rătăcisem drumul. Buna dispoziţie totuşi, ne-a ajutat să regăsim şoseaua rătăcită şi aproape de miezul nopţii, am ajuns în sfârşit acasă, urmăriţi de ploaia intermitentă, însoşită de tunete şi fulgere. Am intrat ca nişte pui muraţi, în holul locuinţei, unde ne-a îmbiat căldura casei şi un miros îmbietor ce se resimţea din bucătărie.
Mazina familiei oferea surprize. Gustările pregătite pentru o masă deosebită şi coniacul fin, franţuzesc, ne-a făcut să uităm de călătoria noastră aventuroasă. În linişte, pentru a nu deranja pe ceilalţi ai casei, am încheiat seara, lămurindu-l pe bunul meu coleg, că nu are altă variantă pentru acea seară, decât să accepte invitaţia mea. Adică, va dormi în pat cu mine. Eu, către fereastră, unde dormeam de obicei, el, către uşă, unde nu dormea nimeni.
A doua zi, când va sosi şi Radu Bărbulescu, aveam să-i cazez pe amândoi, la familia vecină, care ne-a oferit şi sala pentru acţiunea noastră şi două dormitoare elegante pentru ei, în casa familiei acestora. La propunerea mea, Istrate, poetul, făcu ochii mari, zâmbind.
– Frumoasă propunere îmi faci, îmi zise.
– Dar… ascultă! Patul este mare, de doi metri, pe doi metri. Saltelele sunt separate. Deci, nu ai voie să treci hotarul, i-am spus râzând.
Sunt o bună prietenă şi ştiu ce înseamnă o prietenie adevărată. Aşadar, după un duş grăbit, în costumul lui de noapte, o pijama elegantă, care costase cu siguranţă destui bani pentru posibilităţile din România, Ghiorghiţă se urcă încet în pat, învelindu-se uşor, cu plapuma.
– În cinci minute s-ar putea să adorm, i-am spus. Îţi doresc noapte bună!
În zori, ne-am trezit destul de devreme. Dar, am mai avut vreme să mai vorbim şoptit, de ziua ce se anunţa frumoasă, printre jaluzelele pe jumătate lăsate.
– După cum ai văzut, am fost cuminte astă-noapte. Nici nu m-am mişcat. Îmi dai voie măcar să te ating? Mă întrebă şi întinse degetul arătător spre braţul meu, atingându-mă uşor.
Din acel timp, s-au scurs nici poeme rămase în manuscris, pe care le păstrez cu sfinţenie.
De câte ori relatez această întâmplare, mulţi ascultă curioşi, întrebându-mă:
– Şi s-a întâmplat ceva în acea noapte între voi?
– Da, s-au născut poemele de care vorbeam. Altfel, n-ar fi rămas nimic din delicateţea versurilor.
Întotdeauna când ne întâlneam, făceam haz de călătoria noastră, continuând să avem grijă de problemele noastre şi ale familiilor pe care le aveam. În luna septembrie se va împlini un an de când Gh. Istrate a încetat să mai gândească la jocurile nevinovate ale vieţii. S-a aşezat în dreapta Domnului, privind uneori spre aduceri aminte, clipe petrecute în Timpul pământesc.
P.S.
Nu vă mint! Astăzi, ar fi fost ziua lui de naştere. Poeţii întotdeauna se întâlnesc la răscruci de drumuri. Şi eu mă întâlnesc spiritual cu ei, în unele nopţi în care, ne urmăresc uneori, Muzele nesomnului.
Ca şi în alte nopţi, nu am somn. Cineva m-a îndemnat să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Vă doresc o lectură plăcută şi… somn uşor!
–––––––––
Silvia IOAN-BUTNARU
11 mai 2018, ora 0020
Germania