Maestrul
Zilnic pravila. Sfertul de ceas.
Nu pe ceas, ci pe boabe
Pe sutre, pe ritmul respirării.
Cu însoțire. Mereu
La un glas distanță.
Să te înrudești cu prezența,
Ca și cu apa spălatului pe față,
Ca și cu propria talpă călcând,
Ca și cu propria palmă mângâind,
Și inima în piept bătând.
Să înfiezi un sfânt,
Să-l hrănești cu emoția ta,
Cu pâinea ta, cu liniștea ta,
Ba chiar cu furia sau înveselirea.
Fișe de lumini!
Azi zece minute oratio,
Senzație de pasăre, ușor.
Sunt pe cale?
Zborul astral nu e și spiritual.
Cad. Mă ridic. Lângă mine,
În mine, furnica, iarba, părinții, izvorul.
Dragostea să vă fie prima!
Semnul acesta este: mulțumirea.
Cifrul noetic al popoarelor?
Credința. În ce să crezi?
Să te încrezi, să te abandonezi…
Dreptate? Lege?
Dreptatea e doar surogat de dragoste!
A dărui este eliberare de ego!
Dar a primi? Nouă cine ne dă?
De ce așa de târziu primim?
De ce nu suntem auziți?
De ce nu suntem iubiți?
Cineva te aude mereu.
Te strunește fin prin aspirații proprii.
Hamul îți este și frustrare,
Și îndrumare.
Primești doar atât cât poți duce!
Adică măsura personală.
Așa ierți, păcătuiești și iubești,
Și în final, cunoști.
Avvă, Maestru, Învățător.
În noi culegi ce-ai semănat.
Îți suntem urmarea, dar și pecetea.
Ne mai iubești?
Ne mai trezești?
Ne mai sfințești?
Pârg
Întindeai o pânză galbenă,
Borangic vechi de un secol.
Șuvoi de raze pe masă.
La întrecere cu fereastra largă
primind lumina.
Două farfurii albastre.
Un cartof, două roșii…
Pâine și sare.
La final căpșuni.
Cărnoase, parfumate…
Mă amețeau.
Liniștea urca din mâinile tale.
Simțeam cum timpul se dilată.
Prin capilarele zilei
Sevă nouă, mustoasă urca.
Spațiul se rotunjea sidefiu în juru-ne,
Ședeam cuminte în mine,
Ca-ntro pupă caldă, brună.
Surâsul tău peste toate.
Aerian, imponderabil.
Mă întrebai ceva despre călătorie,
Eu răspundeam monosilabic, tremurat,
De teamă să nu stric clipa.
Îmi spuneai alintat: Tăcuta…
Simțeam îmbrățișarea de pe peron încă.
Îți spuneam că miroși a scoarță de platan.
Tu-mi sărutai buzele pentru întâia oară.
Și merele pocneau în cămașa lor verde prin livezi.
Pârguind toată firea.
Zborul
Misionar blând, cuceritor de inimi,
Peregrin cu surâs de ambasador,
Străbați meridianele cu ușurința unui zefir de april.
Subțire, fără greutate, doar în trecere,
Cu aripile lui Mercur prinse de calcaneu,
Vii, pleci, iar vii, dar pleci îndată,
casa ta e aici, dar mai mult altundeva.
Lacrimile mele se solidifică,
În muncite cărări diamantine,
Dorul ia forma spaimei
Iar regăsirea mă topește în creuzetul inimii tale.
Te întreb cât de mult mă iubești,
Cât Himalaya, îmi spui.
Apoi iar pleci.
Iubești drumul, dar mai ales aerul zodiit,
Iubești berzele,
Îmi spui: Îmi sunt tare dragi,
Le-aș mângâia pe căpșor,
În sânul cămășii mele le-aș purta.
Berzele noastre și bucuria primăverii în doi.
Iubești tare mult avioanele,
Păsări mari de oțel, cu aripi albe.
Noi doi, călătorim împreună uneori,
Mă ții de mână la primul zbor,
Ca inima să nu tresare anapoda,
Mă săruți pe tâmple și mă alinți,
Mă hrănești cu tandrețuri și vise,
Mă decolezi și mă aterizezi cu măiestrie.
Împărțim cerul la doi
Și botezăm aerul cu iubirea noastră!
O vreme rămân prizonieră la sol,
Grijile și spaimele sunt ca plumbul –
Lanțurile grele îmi rănesc mersul.
Viața mă zguduie ca-ntr-un carusel,
Repede, amețitor, cu sufletul la gură,
Un bâlci de provincie prăfos, sufocat,
Care îmi întoarce stomacul pe dos,
Ca o limonadă caldă și dulce.
Ca-ntr-un teatru grotesc sau într-o glumă proastă,
Tu pleci. De tot.
Eu rămân, dar ca și cum aș pleca îndată.
Cu ochii plini de sare și trupul topit.
Stau cu bagajele sorții strînse, așteptând.
Egală, nedorind, nepărtinind, nepătimind.
Zile sunt albe, egale, nopțile la fel.
Peste un timp,
O călătorie, un drum peste nori,
Avionul e o pasăre mare și albă,
Gust bucuria decolării,
Mă încânt de aeroporturi, terminale,
Citesc reviste la bord…
Te simt aproape
Și descopăr după ani,
Că mi-ai redat zborul.
Simt cu tot trupul
Îngemănarea cu aerul,
Te iubesc scurt.
Căci mi-ai redat nu doar zborul.
Mi-ai redat viața.
Legământ
Pe câmp, animalele blânde
Pasc monoton covorul
De iarbă grasă.
Copila de șapte ani lasă cartea jos,
Stă cruce în lumina asfințitului.
Și face ofranda purității sale.
Împreună cu liniștea câmpului,
Cu respirarea vitelor și cu adâncul acela
Pe care-l sapă doar spaima securii într-un vlăstar, primăvara.
Spaime și griji de om mare,
Greul planetei apasă pe umerii săi…
Căci secolul e plin de orori, de plastic,
De foame, de falsuri..
Secolul roșu și verde metal și negru
Cerne prin dinții săi brutali vieți,
Conștiințele se subțiază mereu.
Cei buni aleg filosofia ascetică,
Așteptând mereu un salvator.
Vitele pasc, uneori ridică capul de jos,
Fetița stă drept și se roagă.
Plânge, se roagă, apoi tace.
Soarele trece dealul,
Umbrele se lungesc,
Praful călduț e plăcut sub tălpile goale.
Încet pe tipsia minții, din liniștea firii
Zămislește răspunsul:
Nu voi lăsa această lume să piară!
Legământ nou pentru veac chinuit și rău.
Culege cartea,
Ia funia groasă și vitele o urmează
Spre casă, spre staul…
Acolo e mama și tata,
Și ceaunul cu lapte pe masă.
–––––––––––
Silvia ANDRUCOVICI
25 aprilie 2019