La prezentarea uneia din cărții mele, trebuia să spun și eu ceva, după ce unii scriitori m-au încondeiat cum au crezut ei de cuviință. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și la gazetă „intervenția” mea, ca să poată dormi omul când vrea și, dacă are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul Săptămânii” sau vreo carte de-a mea, când poftește. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe, față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine sau în legătură cu somnul său.
Mi-am propus, ca să par ceva mai interesant, un auto-interviu. Se spune că mă pricep la interviuri. O fi! Numai că una e să-ntrebi și alta-i să și răspunzi. Când întrebi, e ca și cum ai arunca o piatră-n baltă. Uneori, sare altul s-o aducă la suprafață… În ce mă privește, de mic știu s-arunc cu pietre. Cu înotul stau rău. Nu știu să scot pietre din baltă. Fiind acum însă vorba de o baltă literară, n-am să las totuși baltă această încercare. Să vedem…
– De ce scrii?
– De ce scriu?!… Ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, unii erau frumoși, dar pe dinăuntru… Apoi am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Încet-încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat: dar tu ce faci?! Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce faci, ce-aștepți?!… Și astfel am început să mă aflu în treabă, pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru cele mai înălțătoare idealuri. Credeam că pot face ceva.
Naivitățile s-au spulberat, în mare măsură; dar nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez, și să le fac clipa mai frumoasă, mai ușoară… Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu ceea ce-mi place mie, cu ce mi se pare interesant, în speranța că și ei vor gusta, să zicem, un anume parfum de portocală, care are-n el arome, de aici și din România natală, în care domină, nu pot să cred altfel, aurul dulce cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta. Iar dacă nu-i așa, măcar eu sper că așa este! Și-apoi, ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic eu – partea predominantă, dulceața fructului mâniei și al împăcării. Amarul de deasupra al unei simbolice portocale, să-l dea jos de pe miezul dorit, fără să nege farmecul trăirii, cu coaja ei cu tot.
De ce scriu?! Păi cred că de mic aveam oarecări înclinații, căci primul meu repetat răspuns de copil-adolescent, când eram întrebat „Ce vrei să fii tu, când vei fi mare?”, era că vreau să fiu spion. Văzusem, cu ochi de copil, niște filme rusești de război, cu ruși și cu nemți, și de acolo mi-a rămas imaginea spionului sovietic, care înfruntă cu inteligență și curaj, tot felul de opreliști, riscă, și până la urmă, ajunge la cele mai secrete lucruri ale dușmanului. Așa mă visam și eu, spionând oriunde, orice. Eram de o curiozitate bolnăvicioasă. Când treceam, seara, pe lângă ferestrele caselor, care erau cu perdelele trase, eu căutam o crăpătură, o gaură, o perdea uitată-n lături: să văd ce fac alții în intimitatea lor. Eram, de felul meu, atât de curios, încât, mai apoi, soția mea avea de îndurat destul de mult, din cauza asta. Dacă ne plimbam pe stradă și doi se certau, eu dispăream, o lăsam mască – pur și simplu! – și mă înființam la numai un pas de certăreți. Să văd conflictul, să aflu cauza, să știu cine mai e implicat…
Azi e și mai rău, spionez și la cafenea, și un „homles” lângă o pubelă, și doi îndrăgostiți, în parc, s-aud ce își mai spun ei, în secolul computerelor și al „aifonurilor”… Da, curiozitatea mea e și ea una din cauzele scrisului meu. Curiozitatea și iubirea de oameni, mă fac să scriu. Dar și dorința sinceră de-a îndrepta strâmbătăți omenești, mă obligă la scris. Scriu și de bune, și de rele. Boală de nelecuit! Dar astfel mă simt un om al timpului meu. Nu-s electrician, nu-s profesor, fac poduri!…
– Domnule Roni Căciularu, vă rog să…
– Stai, stai puțin! Mai întreabă-mă o dată, de ce scriu?
– Bine, v-am întrebat încă odată.
– M-am născut de 8 Martie. De ziua mea, de când mă știu, primesc cadouri și, în același timp, dau cadouri și binețe. Dau, pentru că e, totodată, și Ziua Internațională a Femeilor. Daruiesc! Ei bine, vreau să spun că plăcerea mea cea mai mare, este aceea de a da! De a dărui! De asta și scriu. E o plăcere; o dulce amară plăcere, cu multă muncă în spatele ei, cu un anumit fel de viață, cu bucuria bucuriei determinate de scrisul tău unor alți oameni, care trăiesc, măcar în timpul lecturii, odată cu tine și la fel cu tine. Scriu pentru a da! Cu toate că, uneori, mă-ntreb și eu: de ce naiba scriu?!
––––––
Roni CĂCIULARU
Petah Tikva, Israel
august 2018
Interesant, domnule Roni Căciularu! Și eu scriu…Mi-am dat seama că ceea ce scriu ajunge la sufletul cititorilor. Acum sunt pensionar, pot să scriu numai ceea ce îmi place. Când eram în „câmpul muncii”, o, scriam și atunci, tratate de inginerie – trebuia să le scriu, ca să pot avansa, să am o poziție mai bună, să câștig bani mai mulți. Însă era o prostie, uitasem de sufletul meu, de plăcerea de a trăi, cu adevărat. Pentru că este numai un comentariu, mă opresc aici. Vă doresc ca muzele să vă aibă în grijă!