Ah, Doamne!, cum de-ai creat atâtea minunății ale lumii?! Și cum de-ai împletit binele și răul, făcând să apară printre noi, pe acest pământ, ticăloși și otrepe blestemate. Unii pot fi chiar foarte inteligenți, iscusiți și ordonați. Foarte capabili. Dar… și capabili de orice! Aceștia sunt chiar superiori nouă, majorității oamenilor; dar sunt superiori până și fărâmei de nelegiuire pe care o avem, fiecare, în noi. Ai fost darnic, Doamne, cu ei chiar și în josnica lor egoistă și agresivă! Le-ai dat de toate, și i-ai făcut din buni răi. Vorbim de răutate organizată, limpede și conștientă…
Stau în balconul casei mele, refugiat comod, încercând să uit de Corona și să-mi fac viața mai cu sens, pe cât se poate… Îmi amintesc de o excursie pe care am făcut-o în Germania… Cuvintele de mai sus mi-au apărut gândindu-mă la niște nemți… I-am văzut, la ei acasă. Mi-am purtat pașii prin mai multe orașe de-ale lor. Refăcute, curate și cu viața lor ordonată și corectă. Urmele războiului mondial sunt în muzee și pe monumente. Fără îndoială el este și în memoria celor care mai trăiesc, fiind, se-nțelege, la o vârstă înaintată, dar nu fără amintiri.
La Muzeul ororilor zguduitoare pe care ei, nemții, le-au făcut neamului meu, am văzut o scenă care mi-a rămas ca o nevolnică apăsare. Eram pe holul de la intrare. La un moment dat intră, în ordine și fără prea mult zgomot, o clasă de tineri de la o școală berlineză. Intră profesorii, apoi elevii. Merg încet, pe două sau trei rânduri… Dar din aceste coloane ordonate, se desprind, când unul sau doi, când doi sau trei, care rămân pe hol. Se grupează tot în liniște, vorbesc, râd, se bucură de ce își spun, apoi, când toți au dispărut în tenebrele evocărilor moderne ale grozăviilor criminale din trecutul recent al omenirii, doi și-au scos o tablă de șah și au început să joace. Alții continuau să glumească și să râdă, încet, fără să atragă atenția… Chiuleau.
Ei bine: asta-i tot. Și pentru mine e prea destul. Aproape un sfert de clasă rămăsese în afara ororilor comise de părinții sau bunicii lor. Încerc să mi-i imaginez pe tinerii ăștia peste un număr de ani, când vor fi oameni maturi. Încerc să mi-i imaginez, dar n-am curajul, căci sunt sigur că gândul meu de-acum, mă duce pe căi de amintire și evocare. Știu că n-am dreptate, că sunt și eu, în felul meu de-acum, sunt rău și-i văd în fapte care nu sunt ale lor. Apoi mă gândesc la genetică, dar și la educație…
Corona cred că-mi strâmbă gândul. Va trebui să lucrez din nou cu mine!… Și iată-mă la Vila Wannsee. Undeva lângă Berlin, pe malul lacului cu același nume. Vara, berlinezii vin să facă plajă și să se bucure de soare și apă, undeva, tot pe malul acestui lac Wannsee. Se recreează și în pădurea Duppel, de aici. Dar iarna, lacul e, uneori, înghețat.. Eu am venit la Vila Wannsee, renumita vilă a „Soluției Finale”. Vilă? Ce vilă?! Este vorba de un adevărat palat, cu camere luminoase și elegant. Curățenie desăvârșită. Ordine. Fiecare amănunt – pus la punct, cu atenție, cu grijă și exactitate. Totul – la locul lui! Așa era și Atunci, în 1942 (când eu aveam 3 ani!).
Era în ziua de 20 ianuarie. Cu câteva săptămâni în urmă, nemții serbaseră anul nou. Mașinile rulau acum una după alta. Ofițeri de înalt grad german, coborau, își îndreptau ținuta impecabilă. Cizmele străluceau, călcând un pic pe zăpada subțire. Inăuntru – cald, plăcut, aerisit. Ordonanțe. Majordomi. Sunt și câțiva civili. Eychmann s-a îngrijit de tot ce trebuie. A creat o atmosferă de perfecție și bunăvoință. Cald și calm, pentru gândire rece și concentrată. Propice pentru luarea unor decizii care, de fapt, fuseseră prestabilite. S-au adunat aici personalități importante ale SS, ale partidul nazist, ca și de la diverse ministere.
Oaspeții sunt invitați la un bine asortat mic dejun. Nu a lipsit un coniac de calitate superioară, nici un vin deosebit. Masă bogată, frumos ornată. Acum, bine și cu măsură aranjați, mai schimbând o vorbă, cei din această elită se îndreaptă spre sala de întrunire.
Am fost acolo! Și m-am cutremurat. Am auzit voci. Am auzit grozăvii de nedescris, rostite calm și înțelept. Pornite firesc de la axioma bine cunoscută: evreii trebuie uciși. Dar cum? Până la acel moment istoric, evreii au fost împușcați, torturați, chinuiți în fel și chip. Asta însă nu e în spiritul german! Nu corespunde nici momentului în care se afla Războiul. Trebuiau omorâți mai mulți evrei, mai ordonat, și trebuia să fie totul sub control. S-a stabilit și s-au jalonat măsuri organizatorice pentru uciderea a 11.000.000 de evrei din Europa. Prin deportare și exterminare. Prin dislocare și tratarea lor dur și nimicitor. Scoși din case, oricum, fără a fi măcar preveniți. Să moară toți!
De aici, de la acest conac elegant și luminos, a pornit crima organizată. De aici a pornit jaful și nelegiuirea crimei împotriva umanității, având ca obiectiv principal evreii. Cuvântul lui Reihard Heidrich a fost aici ecoul lui Hitler și al acoliților săi. Dorința lor nebunească a fost ascultată și, apoi, fiecare a lucrat la executarea ei! Aici s-a discutat nu dacă, ci cum să fie organizată criminalitatea în masă. Ca urmare a Conferinței aici (15 indivizi), desfășurată într-o nefastă zi de iarnă, au fost decimate sute și mii de oameni. De aici, din această sală, în care mă aflu eu, acum, s-a a pornit și s-a dezvoltat odioasa implementare a lagărelor Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor și Treblinca.
Ceea ce au fost vorbe considerate raționale, rostite între acești pereți, a fost, de fapt, josnicia speciei umane, iar sub eleganța hainelor nemțești, colcăia răutatea omenească, de o hidoșenie nemaiîntâlnită – dublată, din păcate, și de inteligența criminală, cu care hazardul sau pronia cerească i-a înzestrat pe cei de la această mârșavă adunătură; sub pedantele haine de ofițeri nemți, sau elegantele haine civile, ura și bestialitatea calculată, au lucrat și au perfectat cu atenție planurile soluției finale.
Aici, la Wannsee, s-a mai băut un coniac. Ferestrele mari dădeau impresia de deschidere spre lacul și pădurea din apropiere. Dar prin ce s-a hotărât aici, au fost uciși prin gazare, împușcare, spânzurare, ori muncă silnică, prin foamete, chinuri, schingiuiri – atâția oameni, atâția bărbați, femei, bătrâni, copii. „Aduceți cerneala/ Să facem socoteala !”. Au fost exterminate, în total, 6 milioane de confrați de-ai mei!… Iar eu umblu prin încăperile acestea, de la Wannsee, înfrigurat și cutremurat. Eu sunt în viață… Eu sunt încă, triumful vieții și, într-un fel, un simbol al continuității neamului meu… Și ca mine – atâția ! Dar mă gândesc la nepoții mei și zâmbesc, și râd ca un nebun, aici, în sala de conferințe din Vila Wannsee!…
Majordomii, ordonanțele, șoferii, personalul de îngrijire al conacului – în alte camere. Conferința e cu ușile închise. Sunt interzise telefoanele. Se atenționează direct: totul este aici secret. Așa dar, vorbim despre o conspirație. Josnicia umană trebuie ascunsă de ochii lumii!!! Ideea politică și criminală s-a conturat așa cum a fost preconcepută. De la Hitler pornire. In filmul „Conspiracy”, regizat de Franc Pierson, Heidrich îi spune unui participant la această Conferință, după terminarea convorbirilor: „Politica este un joc urât. Cred că soldatul necesită disciplină, pentru a face ceea ce este de neconceput, iar politica necesită abilitatea de a determina pe altcineva să facă ceea ce e de neconceput pentru tine. Dar avem nevoie de politică, așa că le suportăm pe amândouă”. Deștept film, căci îmi apare clar ce au gândit cei care au conceput și organizat, pe ascuns, într-o deplină conspirație, crimele împotriva neamului meu ! Și nu numai împotriva alor mei. Ce rost mai are acum să-mi spun că da, e anormal ce-au gândit și ce au făcut! Criminali și crime, coniac, eleganță, prânz cu fripturi și icre negre…
În balconul casei mele, eu, neînsemnat și anonim, evreu scăpate de la moartea destinată și mie, prin acea conspirație odioasă, de la Wannsee, stau comod într-un vechi și confortabil fotoliu, admirând frunzele unor copaci mereu verzi. Și mă gândesc la corona de acum, și-mi trece prin minte că, de fapt, nu e doar o epidemie. Ci, poate, undeva, în lume, niște oameni, poate cei mai ajunși oameni din lume, poate niște ticăloși egoiști și răi, au conspirat și au acționat. Acum nu sunt atacați numai evreii și încă alții, selectați, căutați și numerotați, ci toată lumea!
Ce ar vrea ei? Să fim mai puțini, așa, în general! Să o ducem ceva mai rău, că nu-i bine să le fie tuturor bine! Cine rezistă – bine! Cine nu – iarăși bine! Ce contează o viață de om?! Dar suferința? Dar tot ce e frumos și bun? Vorbim de „bine”, dar e rău, fraților! Fug de astfel de gânduri. Și nu aș vrea să le accept!
Dar să nu uit, înainte de a pleca din renumita vilă, am privit spre lacul înghețat. Am încercat să privesc cu ochii lui Heydrich, către lacul Wannsee. Pojghița de gheață s-a crăpat, așa cum coaja unui ou se desface, când iese un pui. Numai că din lacul înghețat au ieșit strigoi, sute și mii de strigoi, oameni fără haine, numai schelete, c-a într-un vis grotesc. Craniile au început să zbiere: și nu se-nțelegea ce fel de huiduieli erau, dar era clar că erau împotriva criminalilor, care au vrut sau vor să ucidă oameni și suflete și vieți!
Strigoii știu sigur cine i-a făcut strigoi!
––––––––
Roni CĂCIULARU
Petah Tikva, Israel
1 Noiembrie 2020