Neființă
cere-mi un preț, uitării de-o noapte,
căci ochii tăi sunt stânci
și râncezi pașii mei le urcă
e soarele prea greu și frunza plumb,
vreau noaptea să o am
vreau libertate.
De parcă mi-ar calma abisul,
Să-mi fii pustiu de minte
Să lunec pe silozii tăi de buze
În nemărginitul asfințit,
Năprasnic fie un vis cu zâmbet
Departe de iubire.
spune-mi că sunt himeră,
Că din nimic nu poți să simți
dar iată-ți ochii mei oglindă
Ochi de noapte, neîntrerupt coboară,
ca o blândă jale.
Scurtă poveste despre sfârșit
Iubito, sfârșitul nu-i un suspin din pântecul meu uscat
nici neguriu nu-i, nici a-l număra în distanța dintre stele,
poate în înjumătățiri de priviri nereușite;
iubito, copacii-s spânzurați pe aleea mea cu nuci strămoși
ce junghi de anotimp te-aduce aici, înger în lumină slabă?,
dintr-un capăt și într-altul încolțit de-un urlet:
tu ești, oare?, să-mi pun o margine viitoarei nașteri!
iubito, cântă-mi odă din altă lume,
să-mi dănțuie păsări în pântec, să nu mai fii destinul acru,
căci nu pot să-ți mai car coșmarul;
de sus, un neg ne face penitența, din brațe să ne smulgă
în dulcea sa cruzime, a unui vis de roze,
despre ce stafie îmi vorbesc și umblă goală-n minte?,
călare trecu dorința mea pribeagă, îi închin o rugă –
să-ntârzie suspinul cu aripi albe și nucii mei de jale
îți fug cu picioarele scufundând în stele întinate,
și trupul meu se sperie, căci nu-l vei revedea curând
și niciodată.
Dialog cu nimeni
zâmbesc amar bigoții în exil
printre lacrimi de praf învălmășiți în nori de plumb –
un cântec de-argint, ce arde ca focul, în blocul de gheață.
ceața ancestrală, pe culmi se toropește
penajul unui creier, un glas tânguitor,
buretele-nchircit, a șters scrisul din stele –
amăgitoare licăriri, contururi vagi și-amare,
toate-s prefăcute-n, deșărtăciuni solitare.
omagul e în fetus, un haos primordial
unsul unui zeus, cu ceară de balenă,
un os în plus, ce-a declanșat, deleția barbară
stelele-au căzut pe pământ, și pământul a urcat la stele.
orologiul s-a restrâns, într-un necunoscut de nepătruns,
cu dale de piatră arsă, un zid fu plămădit
pe noi toți, a ne-mpresura, în unghiuri zimțate,
cu-o podea din coșmaruri înspumate.
un darwin răstignit și îngropat în univers
o zi ce a sosit, întârziată, fără de noapte,
apele fecioare, alene s-au lepădat
de purtători de viață, o molimă fertilă.
din morminte au crescut, vertebre șiroind a gânduri sterpe
șinele cu trupuri, îmbibate-n muște și gândaci creduli,
excavând speranțele, emanând empatice, bulbi de pace.
liniștea-i gălăgioasă, fiindcă-n urmă a rămas
o samă de urlete, privighetoare vidului,
ce-n sămânță a străpuns, cu unghiile-a greblat îndurarea
prin dâre sângerii, în cascade stătătoare-au scăldat,
păcatul tinereții, ai bătrânilor mumii
căci sacru-i adevărul, precum luna între stele
și omul, biet vrăjmaș, în pământ catifelat.
–––––––
Robert UDREA
24 februarie 2020
Udrea, Robert, tânăr scriitor, absolvent al Facultății de Științe Politice (S.N.S.P.A.), masterand în cadrul S.N.S.P.A., studiind Environmental Studies and Sustainable Development.
Autorul romanului „Imperiul sclavilor”, apărut în decembrie 2019 la editura Libris Editorial; ambasadorul României Wattpad, cel mai important site de literatură din lume, în anul 2014; fondator și directorul revistei „Scriitorul”; colaborator al revistei POV21, în care a publicat poezii și articole
Depline mulțumiri!