Ale cui sunt oare
Dorințele ce-mi stârnesc întregul trup
Ale cui sunt oare
Gândurile ce mișună
Din zori și pana la apus
Fără ca măcar o clipă
Mintea mea sa poată răsufla
Ale cui sunt oare
Cuvintele
Ah, cuvintele
Ele nu mai aparțin
Decât inexistenței care
Le tine captive
Dând viață doar
Tăcerii
Sufletul meu drag, spune-mi
Ești tu oare-al meu?
Esti tu oare
Eu?
Ma întreb din nou și in zadar
Cine-am fost și ce am devenit
Eu.
***
uneori
stai și cugeți
la stele, la fluturi
la zâmbete, la flori
cauți..
sunete, amintiri
iubiri..
te intrebi
cât va mai dura
chinul sau plăcerea
infernul sau bucuria
pe care le numești
universul tău.
până când..
pe cerul ei, o altă stea
lua-va locul tău.
sortită morții
chiar și transfigurată
amintirea va dăinui
pe cerul tău..
iar..prin praful cosmic
stai și cugeți
la stele, la fluturi
la zâmbete, la flori–
uneori.
***
Precum petalele
Duse de vânt
Zboară visele
Departe de mine.
Pătate de sânge
Vor purta cu ele
Sufletul meu.
Până când,
Sub tălpi își vor găsi
Sfârșitul agoniei
Așa-zis odihnă..
Privind spre soare,
Am încercat..
Clipa frumuseții
Fără a lua existență
S-a sfârșit.
Acum,
Capul mi se-apleacă
Spre negrul
Ce uitându-mă spre cer
Am încercat sa-l uit.
Sfârșitul mă așteaptă
Nerăbdător.
Îmi voi îneca, acum
Mai întâi ochii
Până când..
Ce-am urăt,
Ce m-a dezgustat
Mai mult pe lume
Voi deveni chiar eu.
Părăsit de soare,
Fără de suflet,
Mă voi închina –
In universul
Fără de stele
Strig..-
Iar ecoul infinit
Se-aude:
Iartă-mă
Te-am trădat.
***
A răsărit soarele
Peste ființa mea
Dar nu pentru a încălzi
Ci pentru a lumina.
Și, îmi pare
Că fiecare rază
Dezvăluie o rană nouă.
Gol, în lumina lui
M-am încumetat
Să privesc reflexia-mi.
Înspăimântat m-am grăbit
Sa-mi întorc privirea
Dar îngrozit m-am silit
Să privesc neîncetat.
Și, cu fiecare clipă
Groaza deveni o dulce liniște.
„Revarsă pe hârtie”
Mi s-a spus..
Așa că m-am forțat
Sa scot din fiecare rană
Un cuvânt.
Iar când privit-am hârtia..
M-am simțit satisfăcut
Văzând un singur lucru –
Sânge
***
corbii negrii
vin
spre trupul meu..
îi văd cum smulg
din carnea mea,
dar nu mai simt..
privesc spre cer
și ca intr-o oglinda
văd că s-a sfârșit..
oasele îmi sunt expuse
chipul s-a pierdut de mult..
rămâne-voi singur
în deșert..
dar intr-o ultimă privire
am zărit,
printre corbii
ce mă devorau,
doi ochi
ce semănau cu-ai tăi..
dar sunt departe, acum
zboară
spre negrul cer..
iar trupul meu
e dus de mult..
și tot ce-a mai rămas
e-un stol de corbi
ce coborî
spre un alt trup
spre un alt suflet.
îngropate în nisip
oasele noastre respiră.
––––––––––
Paul PĂDUREȚ
7 august, 2018