Alchimie existenţială
ţi-aş cere iertare de tot ce nu sunt.
e-n mine o rană ce urlă la lună
şi-un ochi către haos mereu stă deschis
iar eu îl contemplu c-o spaimă nebună.
ţi-aş cere iertare că nu ştiu să-ţi scutur
tristeţea din pleoapă, povara din gând
şi cerul când mi-l aduci mai aproape
ţi-aş cere iertare că respir tot pământ.
că-s tristă adesea de mine, de tine,
că las îndoiala să surpe şi doare,
că n-am răsărituri destule să-ţi dau
şi că-s risipită, ţi-aş cere iertare.
aşa, amândoi stând pe marginea lumii
ne ţinem de inimi să nu ne mai doară
şi-n vuietul vieţii ți-aș cere iertare
că tot ce se naște făcut e să moară.
dar … vezi? e în tine o linişte caldă
cu care mă-nconjuri şi n-aş mai pleca …
albastru de vară mi-aleargă în sânge
şi-n rest uit tot ce se poate uita.
–––––––––––
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
6 iunie, 2018