Nicoleta GORDON: Poesis

EXPERIENTIA DOCET

 

Încolonăm soldați în sticle mate,

Când generalii oștilor de frunze,

Mai cred în Dumnezeu și în dreptate,

Dar mor cu necuvintele pe buze.

 

Secătuim de vlagă rădăcina,

Cenușa poartă clopot prin noroaie,

Și ne mirăm, apoi, că și tulpina

Sub sternul lașității, se îndoaie.

 

Obedienți, lăsăm furtuni de zahăr,

Să-mprăștie în fals și promisiuni,

Prin miezul stacojiu al unui nufăr…

Aripa smulsă deltei, plâns de Luni.

 

Coloana-și plânge, tristă, infinitul,

La capăt de vertebre fracturate,

Călugării nu se mai roagă-n schitul

În care crucile erau nevinovate.

 

Încercuim doar nopți în calendare,

În suflete primăvărim doar ierni.

Plâng Evele în rosturi lapidare

Se pierd Adami în sâmburii materni…

 

ÎNTÂIUL DAR

 

Mi te-a adus ninsoarea într-o iarnă, cu fulgii ei, copii de-un anotimp,

Un mugure ce-abia-l țineam în palmă, lăstar lăsat de zeii din Olimp.

Tocmai când Luna își chemase raza, și-a Soarelui lumină cobora,

Cerut-au cerului să-ți fie paza, și mie să rămân aripa ta.

 

Un înger ți-a pus ochilor culoare din blândul nopților din galaxii,

Și macii în obraji a lor culoare, în plete scorțișoare arămii…

Tu, pâine aburindă-n colț de suflet, dospită din iubirea-a două stele,

Pe portativul clipei primul sunet, prima silabă plânsă-a vieții mele…

 

Trecut-au ca un vis de albe șoapte, vreo câțiva ani și tot atâtea ierni,

Încă mai simt mirosul tău de lapte, mi-e dor cu fruntea ta să îmi așterni

Pe tâmple, anotimpurile toate, și-n suflet nesfârșită primăvară,

Să-mprăștii toate frunzele uscate, la poarta inimii să-mi lași o scară…

 

Să nu te rătăcești prin labirinturi, cu roua bunătății să te ștergi,

De Iuda și iubirea sa de-arginturi să te ferești, mândrii să nu culegi!

Să nu te-ndoaie brațele furtunii, cu adevăr să scrii, copilul meu,

Ispită de-ți vor fi prin glasuri unii, să-ți amintești de cer și Dumnezeu!

 

Plecând genunchii-n rostul rugăciunii, îi mulțumesc că mamă îți sunt eu!

 

INECHITABIL

 

Un rest de priviri, mătuindu-și cristalul

În cioburi de iriși luați cu-mprumut,

Înnoadă la capăt de arșiță…valul

Izbit de speranțe, de iarbă și lut.

 

Regretu-i doar rană prin riduri adânci

De scoarță cuprinsă-ntre greu de coperți…

Când sângeră lacrimi din miezuri de stânci,

Ți-e sete de OAMENI și-nveți să te ierți.

 

Anostă e umbra ce calcă azi șchiop

Pe marginea strâmbă a drumului drept…

Mai sunt prizonieri, reținuți fără scop

În gol de trofee ce-și poartă la piept.

 

Lăuze bolnave țin alți prunci la sâni,

Din plin de orgolii ‘nfiați deunăzi.

Minciuna și falsul…noi slugi, ei stăpâni,

Biserica-și vinde lumina pe străzi.

 

Un rest de priviri în SFERTURI de clipă

Regrete ce-ascund JUMĂTĂȚI de tăciuni

Anoste cuvinte, TREI SFERTURI ispită…

Lăuze bolnave de-atâtea ficțiuni.

 

Ne moare ÎNTREGUL în mii de versiuni!

 

EMFAZĂ…

 

Din vreo câteva tratate, și-alte sute de citate prinse ieri de jgheaburi roase, năclăind pământ pe oase…cum să crezi că știi mai bine, răstignind pe orișicine, fluturând al tău sangeac?

 

Dacă vântul nu e vânt, și-orice vorbă e cuvânt, și-n altarele minciunii stai să te zidească unii…cum să speri că poți cuprinde, și apoi să poți aprinde, iarna plânsului buimac?

 

Ți-ai croit drum fără pietre, ai pus jarul altor vetre, plânsul pruncilor la sâni și al mieilor la stâni…au putut să convertească, nebunia să-ți sporească, să te crezi stăpân pe veac?

 

Te-ai făcut frate cu snobul, n-ai crezut că poți fi robul mării care n-are ape, gândului ce-avea să-ți scape, minții fără de odihnă și vieții fără tihnă… câtă trudă pentru-n ac!

 

Îmi iau lacrima-ndărăt, nu mai am ce să arăt ăstei lumi plină de ciumă, ce-n grămezile de humă pune arme, lasă oști, si ne vede mulți si proști… mi-e deajuns, rămân sărac!

 

SĂ PLÂNGĂ TOAMNA ÎN TURCOAZ, ȘI-N CĂRȚI SĂ SCRIE CU TRIFOI...

 

Ce dacă toamna lăcrimează cu cerul prins în arămiu,

Și frunzele foșnesc uitarea, răpindu-mi vara-n cenușiu?

Țin pulsul viilor în palmă, iau struguri, îi strivesc de piept,

Pun rouă pe arcada nopții, cu bruma lacrimii te-aștept.

 

Sunt anotimp cu rod de toamnă, aceeași care ne-a găsit

Prin slove albastre, într-o carte, cu colțul stâng mototolit.

Pe brațe-mi desenai poeme…cu litere și nimb de zeu,

În gândul meu cu gust de valuri, sufla un ultim alizeu.

 

Când marea-și încheia dantela pe glezna ruptă de furtuni,

Tu, timonier cu vânt de perle, vâsleai  spre țărmul altor Luni

Ai ancorat, strivind în palme, cărbunii ce ardeau mocnit

În irisul cu gust de toamnă și ruginiu… acoperit

 

Mi-e dorul împletit cu roua ce-mi lasă urme pe obraz,

Strig mării să închidă pleoapa, să-mi plângă toamna în turcoaz.

Citesc povești cu-n pui de fată ce-așteaptă verdele în cărți,

În patru frunze colorate de călimara altor hărți…

 

***

 

Sunt binecuvântată să fiu născută pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, într-un tărâm de basm. În urmă cu trei ani, avusesem un accident( nu foarte grav, îmi fracturasem ambele picioare și rămăsesem vreme de 6 săptămâni imobilizată la pat. Timpul, iată, îmi devenise dintr-o dată prieten. Parcă nici cititul, nici sumedenia de filme și emisiuni de tot soiul pe care le vizionam, nu-mi umpleau totuși acel spațiu, atât de larg pe atunci. Așa încât, oarecum mai mult dintr-o joacă, am început să-mi scriu gândurile…să mâzgălesc trăirile sufletului, fără să știu că  în acel moment, reactivasem starea latentă în care stătusem vreme de aproape 30 de ani.

Scrisesem în liceu… însă, după nu foarte multă vreme, hotărâsem ca ceea ce abia începuse, să sfârșească într-un timp relativ scurt. Motivația era una personală, și așa va rămâne. Doar că poezia și condeiul mi-au rămas aproape fără să conștientizez acest aspect, și astăzi sunt dependentă total de ele. Începusem prin a scrie mici eseuri, apoi, în scurtă vreme, pe nesimțite ele s-au transformat în rime… Să fi fost poezie! Sau doar versificație? Nu știu, poate că cititorii îmi vor putea spune  vreodată ceva despre drumul pe care pășisem din nou, de data aceasta la maturitate. Știam că sensibilitatea mea sufletească nu ar fi putut fi înțeleasă de către oricine. Așa încât, vreme de câteva luni, postam în spațiul virtual acele trăiri, dar cu ghilimele. Și bineînțeles că alesesem și un pseudonim. Îmi veți spune că mi-a lipsit curajul probabil, și vă voi da dreptate. Oamenii fac deseori această greșeală. De teama că vor fi etichetați într-un anume fel, că ar putea fi catalogați ca fiind ieșiți din tipare, evită să fie ceea ce simt să fie. Așa am fost și eu. Însă, după un an și vreo câteva luni, a apărut și primul volum al scrierilor mele. Un hibrid care cuprindea proză scurtă, stihuri, și câteva cugetări proprii, concluzii ale trecerii mele printre frunzele anotimpurilor…  A fost o descătușare, un moment de trezire interioară, o clipă în care mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări, și abia atunci am știut cine sunt cu adevărat. Nu mamă, nu soție, nu fiică sau prietenă! Ci omul care dăruiește prin cuvinte. Ofer frânturi din sufletul meu, fiecărui om ce-mi iese în cale. Și scriu… Scriu pentru inimi. Scriu pentru cei care nu-și reneagă sensibilitatea. Scriu pentru cei ce iubesc viața cu tot frumosul și toate vitregiile ei…

Iubesc oamenii! Nu știu și nu voi afla vreodată, dacă e o calitate, sau dimpotrivă, un defect… Însă iubirea mea pentru ei, este necondiționată!

Simplitatea mi-e prietenă sufletului. Iubesc poezia cu fiecare respirație. Mi-e teamă uneori să expir, ca nu cumva să rămân fără vers… N-aș vrea să pară bun clișeu, dar pentru mine poezia, scrisul în general, reprezintă un mod de viață… Scriind, de fapt trăiesc, nu fac altceva.

Am colaborat în acest scurt timp cu câteva publicații: Byani, Eminesciana, Ecreator, Parnas XXI, Famost, Luceafărul din vale, Taifas literar, Cronos, Vitrina cu oglinzi(sper să-mi fi amintit de toate. Am participat în două antologii, însă, cred că genul acesta de participare nu mă reprezintă.

De puțină vreme, am devenit colaborator la Radio Diaspora.

În prezent lucrez la ceea ce doresc a fi primul roman ce-mi va purta amprenta inimii, care sper să vadă lumina într-un viitor apropiat.

——————————–

Nicoleta GORDON

26 martie 2019