Ideea de unire, de unitate de teritoriu, de limbă, de neam şi de credinţă, de religie apare încă de la strămoșii noştri traco-geto-daci şi se continuă ca un fir roşu până în zilele noastre. Aşadar, ideea de unire este ancestrală.
Epoca veche, literatura religioasă în limba română, secolele al XVI – XVII-lea sau literatura de ev mediu întârziat au avut un rol fundamental în lanţul continuităţii conceptului de unire la români. Recuperând hiaturile epocilor anterioare, perioadele amintite coincid cu începuturile scrierii în limba română.
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpululg către Hans Benker, judele Braşovului (1521) este unul dintre cele mai îndreptăţite argumente privind procesul de unificare, de unitate a limbii şi de unire a teritoriilor locuite de români. Scrisă într-o limbă inteligibilă, clară, cursivă, dovadă că şi mai înainte s-a scris în româneşte, iar de vorbit, s-a vorbit din totdeauna, cu precizarea că, în perioada de bilingvism, se foloseau concomitent cu limbile băştinaşe (geto-dacă) şi latină, până la impunerea definitivă a cele din urmă şi transformarea ei în română comună, la începutul secolului a VII-lea (602), odată cu pătrunderea slavilor pe teritoriile locuite de români.
Cercetările actuale numesc această perioadă a limbii daco-române..
Rolul factorilor interni:
– necesitatea înţelegerii între românii din teritoriile locuite de aceştia, condiţia sine qua non a dezvoltării relaţiilor comercoale, sociale şi culturale, de bună vecinătate şi de producţie, a fost stimulat şi de către factorii externi:
– Reforma (Luther, Calvin, Hus) şi de începuturile umanismului şi iluminismului european. După slujbele care se ţineau în biserică, într-una din cele trei limbi ,,sfinte”: latina, greaca şi slavona, pentru enoriaşi, preoţii le traduceau în limba română, insistând pe problema unirii, pe filozofia ei creştină.
Limba română, ca mijloc de comunicare şi de luptă pentru unirea teritoriilor româneşti, a devenit un organism viu, în evoluţia literaturii române, în general, şi al celei despre unire, în special, şi prin creaţiile în care sunt vizibile dialectele ei. În munţii Pindului, evocaţi de Vasile Alecsandri, dialectul aromân (macedonean), vorbit şi în Grecia, în Albania, în Bulgaria. Dialectul meglenoromân, vorbit în golful Salonic şi pe Valea Vardarului, iar în peninsula Istria dialectul istroromân. Ultimele două sunt pe cale de dispariţie. Cel mai important însă pentru dezvoltarea literaturii române îl ocupă dialectul dacoromân, vorbit pe teritoriul României. Regionalismele acestui dialect au dat naştere unor variante numite graiuri: muntenesc, moldovenesc, maramureşan, bănăţean, crişan. Stau mărturie operele lui Creangă, Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Blaga au sublimat atât dialectele cât şi graiurile.
Vasile Alecsandri afirmă că ele sunt tezaurul cel mai de preţ pe care-l moştenesc copiii de la părinţi… cartea unui neam, iar Delavrancea definea teritoriile în care se vorbeşte româneşte ca patria noastră, idee exprimată poetic de Nichita Stănescu (Limba română e patria mea).
Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), editat de către mitropolitul ardelean Simion Ştefan, nuanţează ideea unirii: cuvintele trebuie să fie ca banii… numai acelea sunt bune carele le înţeleg toţi (1). Strălucita contribuţie adusă de către ardeleni redeşteptării conştiinţei naţionale a făcut posibilă apariţia sevelor literaturii unirii la moldoveni şi munteni. Trecerea însă prin sită a ideilor, scoţând din acestea mijloace de expresie curentă, le-au realizat muntenii. Ei au înlăturat pioasa confuzie dintre cultură şi literatură întemeind principiul sentimentului artistic. E prea mult spus a criteriului estetic, până la apariţia Daciei literare (1840). Rolul lui Mihail Kogălniceanu în orientarea culturii şi literaturii române paşoptiste, a fost important, dar apariţia studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 de Titu Maiorecu, a pus bazele criteriului estetic. Importanţa constă în faptul că a făcut posibilă apariţia marii literaturi clasice din perioada Junimii reprezentată de Eminescu, Creangă, Slavici şi Caragiale. Noi am optat pentru principiul istoric, al continuităţii, abordând acolo unde a fost cazul şi principiul estetic aşa cum a procedat şi George Călinescu: Oricât de spontane ar fi actele de creaţie, ele profită de experienţele trecutului şi se produc în mediul tradiţional (2).
La 1643, Vaarlam tipăreşte în Moldova o culegere de cazanii intitulată Carte românească de învăţătură. Deşi în mare parte traduceri, limba vie, curgătoare şi naraţiunea cu iz oral, au avut o importanţă deosebită în dezvoltarea limbii şi literaturii române. Mântuitorul devine simbolul unirii întru ortodoxie. Tonul familiar este folosit şi de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în Psaltirea în versuri (1673). Ea se deschide cu motivul originii românilor prezentat în versuri, cam prozaice, ca şi acelea ale umanistului Miron Costin. Sunt însă şi versificaţii care sună folcloric, cu mireasmă biblică, prin care autorul exprimă vocaţia de pace a românilor din cele două ţări, Moldova şi Muntenia: Cine face zi de pace,/ Turnuri de frăţie/, Duce viaţă fără greaţă,/ Că-i mai bună, dempreună,/ Viaţa cea frăţească,/ De cât arma ce destramă,/ Oastea vitejească (3).
Umanismul cronicăresc (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) vine din cel european şi din cel popular autohton. Afirmaţia lui Grigore Ureche: de la Rîm ne tragem semnifică continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea de neam şi limbă, conservarea istoriei şi promovarea modelelor pentru urmaşi (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir). Mândria de a fi român este subliniată de Miron Costin prin care cere urmaşilor să nu dea ţara, pentru că pământul românesc este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, dovedind că nasc Oameni şi în Moldova!
Un homo universalis a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), personalitate comparată de George Călinescu cu Lorenzo de’ Medici, iar de Voltaire cu umanistul care a unit talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor. El proclamă ideea că misiunea poporului nostru a fost aceea de a apăra civilizaţia Europei de invazia barbarilor. Cu toate acestea el şi-a păstrat fiinţa naţională, obiceiurile şi religia.
În Muntenia, apar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Antim Ivireanul tipăreşte Didahiile, iar stolnicul Şerban Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Ultimele două aparţin deopotrivă atât literaturii cât şi istoriei. Dizertaţiile sunt asemănătoare cu ale lui Miron Costin, iar cele ale cronicarilor Radu Popescu şi Radu Greceanu, scriitori de talent, stau la baza literaturii artistice.
În Transilvania, prima mare personalitate umanistă a fost Nicolaus Olahus, Hungaria, fiind prima lucrare care afirmă originea comună latină a celor trei ţări şi unitatea de neam şi de limbă, aducând argumente de ordin religios, etnografic şi lingvistic.
Iluminismul Şcolii Ardelene porneşte de la situaţia românilor transilvăneni consideraţi venetici şi toleraţi, pentru care au fost excluşi de la viaţa politică. Injusteţea vechiului tratat Unio Trium Naţionum (1437) este combătut de către memorandişti prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791), consemnând revendicările românilor din Transilvania, motivate prin vechimea şi continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri şi originea latină a poporului român.
Operele corifeilor Şcolii Ardelene: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi Ţiganiada de Ion Budai Deleanu, ilustrează conţinutul iluminst. Convieţuirea paşnică, folosirea alfabetului latin în locul celui chirilic, egalitatea în drepturi sunt ideile fundamentale. Au existat şi exagerări: scrierea etimologică şi purificarea limbii române de elementele nelatine. Ţiganiada este expresia artistică a acestei mişcări ideologice, prin promovarea unor idei cum ar fi: libertatea şi lupta împotriva stăpânirii otomane, precum şi emanciparea prin înlăturarea unor infirmităţi omeneşti (parazitismul, lenea, îngâmfarea, parvenitismul). Iluminsmul este cea mai fidelă continuare a umanismului din cele trei ţări româneşti.
Visul de la 1 Decembrie, 1918, transfigurat de Octavian Goga în volumul de poezii Acasă (1905): Avem un vis de împlinit,/ Copil al suferinţei,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii, şi părinţii…(Noi) este urmarea firească a sacrificiilor făcute de Basarab I în bătălia de la Posada (1330) în urma căreia întemeiază primul stat român feudal, motiv ilustrat şi de Dragoş Vrânceanu: Cu bolovani urcaţi pe bolovani,/ ei au spart coaja sutelor de ani/ şi-au tropăit cu zgomot, ducând prada/ pe valea păduroasă din Posada. (Chronicum pictum (4)
Poet al muntelui, cetate naturală dăruită de către Dumnezeu românilor, pentru a-şi apăra sărăcia, şi nevoile, şi neamul…, după expresia lui Mihai Eminescu din Scrisoarea III, Dragoş Vrânceanu salvează, metaforic, pe baza criteriului estetic al expresivităţii (poetice, n.n.) involuntare(5), ideea continuităţii unirii în literatura română.
Nelu BARBU