Simfonia frunzelor arămii
E toamnă-n Univers, e-atâta toamnă…
Copacii se dezleagă de amor,
Îmbătrânesc, mor frunzele-n livadă,
Natura e vândută la obor.
Din cupe mari se bea în seară mustul,
Stelele blând se-ntorc în matca lor,
Albinele roiesc înspre adâncuri,
Surd, vechile răceli din oase dor.
Se pierd la orizont aripi celeste,
Decoruri arămii pe ram și-alei,
Păsări de foc cu triluri vii, măiestre,
Vor reveni la semn de ghiocei.
Roua se-aşază tainic peste mirişti,
Un greier mic se roagă de mălai,
La mine-n suflet duduie iar soba….
Veniţi, voi greieri mici şi fără trai !
Viori își tânguiesc în asfinţituri,
Romanţe gri pe străzile pustii,
Văratice iubiri se pierd în noapte,
Se vor întoarce castanii spre zi.
Trec crizanteme dulci peste limanuri,
Al inimilor delicat pastel
Se primenește-n ruginiul toamnei…
Lin, versul se prelinge din penel.
Domniță, vine toamna!
Decor gălbui, tomnatic în codri vechi, sihaştri…
Pășesc pe potecuța ce duce spre uitare !
Îmi însoțesc periplul doi unicorni albaștri
Cărând pe șei povara iubirilor fugare.
Mă învelesc în frunze uscate, fost vernale,
Revine toamna rece, ceţoasă şi haină,
Se-nnourează visul pe pajiști ancestrale,
În curgerea clepsidrei rămâi a mea lumină.
Domniţă, vine toamna! Ne-a pregătit veșminte
Din lacrimi rourate sub cerul gri și mut,
Pe ramurile goale, pustii, încremenite,
Stau inimile noastre remodelate-n lut.
Femeie arămie cu forme de vioară
Am rătăcit drumeagul ce duce în pustie…
Melancolii, amoruri cu iz de tămâioară
Sub castaniul clipei revin din pribegie.
Domniţă, vine toamna cu-a noastră înflorire,
Să bem din mustul vremii iubire și alin!
A greierilor cântec c-o ultimă zvâcnire,
Să ne pecetluiască al dragostei destin.
Privesc înspre-nceputuri, trecutul dă năvală,
Brândușele se-nclină în violet prolog,
Romanţa ruginie, pasiunea senzuală,
S-o împlinim, domniţă, pe șei de inorog.