Păi… Iubirea nu ne poate găsi decât în locul în care ne-am pierdut.
Dar ne e frică să „ne lăsăm” pierduţi.
Căci a spune „mă simt pierdut” înseamnă de fapt, a trimite pentru întâia oară coordonatele către El… A face loc iubirii lui Dumnezeu să ne găsească.
A spune „nu ştiu cine sunt” ne „localizează” iarăşi pe harta Iubirii Lui. Paradoxal.
A spune „nu-mi înţeleg viaţa” e un mod smerit de a chema asupra noastră o latitudine şi o longitudine. De nicăieri, ca fiul risipitor.
Şi tot aşa până când nu vom iubi păcatul, ci însăşi „starea” ne a ne simţi pierduţi, şi „presimţirea” de a fi găsiţi de Iubirea lui Dumnezeu. Acea „stare” minunată a inimii la care vom vrea mereu să ne întoarcem… Nu să păcătuim, ci să ne simţim din nou „pierduţi” (cu păcate sau fără). Sunt două lucruri total diferite.
S-ar putea să facem lucruri bune şi să nu fim prea păcătoşi. Ceea ce e bine. Ca premisă. Dar dacă nu gustăm din starea de a ne simţi „pierduţi”, s-ar putea să trecem pe alte poteci decât cele ale Fericirii.
Bucuria unei noi înţelegeri!
P. Iustin
Unde ne găseşte Iubirea
Ce simplu să te găsească Iubirea.
Doar să te opreşti şi să fii
undeva.
Adică chiar
să te fi pierdut
într-un loc de unde să poţi să spui
sunt undeva.
Ba chiar
să cauţi un loc
să nu ştii unde te afli
ca să nu poţi fi decât precis
undeva.
Şi o!, să frămânţi bucuria
că Iubirea nu te-ar fi găsit niciodată
dacă nu te-ai fi lăsat pierdut
în acel loc unde eşti, pentru întâia oară, cu adevărat,
undeva.
————————————————-
Monah IUSTIN T.,
24 martie 2019