Un cult străvechi, al zorilor, după concluziile cercetătorilor nu se mai păstrează viu decât la români. „Dintre toate neamurile Europei, au constatat ei, numai românii au o credinţă în auroră…” (Buhociu, Octavian. Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească. Bucureşti: Editura Minerva, 1979).
Situaţia o datorăm nu numai conservatorismului specific românilor ci şi faptului că între strămoşii lor şi zori exista un anumit grad de „rudenie”.
Cum ştim de la Strabo, dacii s’au numit mai întâi daoi (lupi), apoi termenul s’a adjectivat (F. Altheim) şi a devenit daci (lupeşti).
În greacă lupului i se spunea lykos. Apolo mai era numit şi Apolo Lykaios, ceea ce în traducerea cea mai strictă însemna Apolo Lupescul (Dacul): „i s’a zis lui Apolo Lycius, pornind de la λύκος («lup»)”, spune Macrobius. Nimic surprinzător dacă ne amintim cât de mult adorau tracii soarele („O, Soare, lumină prea slăvită de traci…” Sofocle) şi că Zeul Soarelui prin mamă provenea din Dacia (ţara dacilor-lupi), unde el revenea periodic.
Macrobius însă, pe lângă apropierea pe care o face între Apolo şi lupi, mai face una extrem de interesantă. „Vechii greci, spune el, au numit prima licărire a zilei, care precede răsăritul soarelui, λύκη…” Ceea ce ne trimite tot la lupi şi, în consecinţă, la cei ce se denumeau ca fiind ai lupilor, la daci. De altfel, termenul în dacă trebuie să fi sunat asemănător pentru că de acolo ne vine „licărire”. Şi Macrobius merge mai departe, punând şi cuvântul cu care latinii denumeau lumina tot în legătură cu lupul: „Romanii, care au împrumutat multe de la greci, par să fi luat cuvântul lux (lumină) din grecescul λύκος (lup)”.
O reminiscenţă din cultul zorilor o practicăm noi înşine la fiecare Crăciun când intonăm refrenul de colindă „Ziurel de ziuă”. Dar şi nedeile pe care, din fericire, noi le-am văzut şi trăit, însă, din nefericire, suntem ultimii care le-am văzut şi trăit, îşi au începuturile în neolitic tot ca ritual închinat Zorilor.
În Ţara Haţegului există un bocet de o tărie care-l situează imediat lângă Mioriţa. Păcat că nu-i putem reproduce decât cuvintele văduvite de teribila melodie. L-a cules Ovid Densusianu şi l-a publicat în volumul Flori alese din cântecele poporului, 1920.
Pentru a stabili însă legătura dintre zori şi ritualul funebru va trebui să deschidem o acoladă.
Homer pomeneşte adeseori Aurora, de fiecare dată însă în ipostaza ei luminoasă, poetul recurgând la motiv mai mult din motive de tehnică literară, revărsatul zorilor marcând începutul unui nou capitol al poemei : „Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară/Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s-aducă/Tetis sosi la corăbii…” etc. (Iliada, Cântul XIX).
Ovidiu însă, în neîntrecutele sale Metamorfoze, încă insuficient puse în lumină, vede Aurora în ipostaza sa tragică. Pentru că, deşi rostul ei e să înveselească firea, are şi ea durerile ei. (Să observăm încă o dată că atât Homer, cât şi Vergiliu, cât şi Ovidiu nu sunt nişte evocatori „neutri” ai evenimentelor ci ei îşi manifestă deschis solidaritatea cu troienii agresaţi, deşi aceştia pierd războiul, şi se delimitează de aheii agresori, chiar dacă aceştia sunt învingători). Iată-l deci pe Ovidiu :
„Dar jalea pe care o semănaseră aheii cotropitori nu s’a oprit aici. Cerul însuşi, scăldat de razele Aurorei, s’a îngălbenit şi s’a întunecat de durerea mamei care-şi plângea feciorul. Aceasta era mândra Aurora, mama falnicului Memnon, răpus pe câmpiile frigiene de suliţa neîndurată a lui Ahile.” Ea îl imploră pe Zeus : „Ştiu, stăpâne Joe, că sunt o zeiţă mai prejos decât celelalte, fiindcă n-am temple, nici altare pe care fumegă jertfele aduse de oameni. Dar nici n-am nevoie de toate acestea şi nici nu ţi le cer, căci rostul meu e să înveselesc firea în zorii dimineţii şi să despart hotarele nopţii de ale zilei, trăgând brazde de lumină pe cerul azuriu. Altceva m-a împins să vin la picioarele tale. Este durerea de mamă ce m-a cuprins când am văzut că odrasla mea iubită, Memnon, a căzut în floarea vârstei răpus de armele blestemate ale lui Ahile. Aşa aţi voit voi, zei neînduraţi, şi eu, o biată mamă, nu pot să schimb hotărârile voastre. Dar, rogu-te, adu-mi o mângâiere, stăpâne diriguitor al zeilor, alină-mi durerea şi rana ce o port în suflet. […] Aurora, mama îndurerată a eroului Memnon, varsă de atunci mereu lacrimi, boabe de rouă, pe tot cuprinsul pământului.”
Aurora, deci, însăşi jeleşte. Invocarea ei de către alte mame ce-şi plâng odraslele răpuse înainte de vreme nu mai are nimic surprinzător ci se înscrie în ordinea firescului.
Cutremurătoare pentru noi e însă dimensiunea perspectivei ce ni se deschide înaintea ochilor: bocetul românesc al zorilor vine direct de acolo, din zorii lumii antehomerice!
Şi revenim la bocet.
Pentru a-l înţelege corect, atragem atenţia asupra a două cuvinte.
Deloc în Ţara Haţegului nu înseamnă ca în româna comună nicidecum ci imediat.
A zili, a face să fie ziuă, nu-l întâlnim decât aici şi în Odiseea lui Murnu Cântul VI, v. 41: „de-ndată ce-nzili-va. Nu am dat de el nici în alte piese folclorice, nici în texte vechi. Nu l-am găsit nici comentat de lingvişti, deşi ar merita-o din plin
Dar iată neasemuitul bocet care, mioritic, stârneşte plânsetul cosmic; pentru că şi aici „a căzut o stea” şi toate cele care pe piciorul de plai „nunteau” jelindu-l pe cel dus – soarele şi luna, munţii mari, brazii şi păltinaşii – şi aici se prăpădesc de plâns:
Cântecul zorilor
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor,
Ia grăbiţi voi de ziliţi
Şi pe Ion îl întâlniţi
Şi-l întoarceţi înapoi,
Să vină el iar cu voi
L-astă lume luminată
De Dumnezeu bun lăsată,
La vânt, ploaie şi la soare
Şi la apă curgătoare.
– Noi, acum vezi că grăbim
Iacă deloc să zilim,
Dar nu’ntoarcem înapoi
Pe Ion a veni cu noi,
Ci că vremea ne-a venit
De pornit la răsărit,
Unde-un măr mândru’nflorit,
De tot că s’a veştejit.
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor
Ce grăbiţi voi de ziliţi
Şi pe Ion îl despărţiţi
De jocuri nejucate,
De lucruri nelucrate,
De flori mirositoare,
Dalbe şi rumenioare?
– Noi grăbim, vezi, de zilim
Nu pe Ion să-l despărţim
De jocuri nejucate,
De lucruri nelucrate,
De flori mirositoare,
Dalbe şi rumenioare,
Ci că vremea ne-a venit
Acuma iar de pornit,
Căci câte flori împupesc
Toate pe una jelesc,
Şi câte în lume înflor
Toate lui se’nchin cu dor,
Şi câte în lume trec
Toate pe el îl petrec.
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor,
Ia grăbiţi voi de ziliţi,
Apoi bine voi să faceţi
Pe el înapoi să’ntoarceţi
L-astă lume luminată
De Dumnezeu bun lăsată,
La vânt, ploaie şi la soare,
Şi la apă curgătoare;
La fraţi, surori şi la mamă,
Cari pe el cu dor îl cheamă.
– Bine, că noi vom grăbi,
Şi deloc că vom zili,
Dar cine’n lume că poate
Să’mplinească doruri toate?
Ce ursita a ursit
În lume s’a împlinit,
Rămâne nestrămutat
Chiar şi pentru împărat.
A plânge putem şi noi,
Dimpreună şi cu voi,
Plângeţi şi voi, codrilor,
Mândrelor pădurilor,
Plângeţi şi voi, munţilor,
Şi voi, mândre văilor,
Plângeţi şi voi, apelor,
Dimpreună pietrelor,
Plângeţi, dobitoacelor,
Dimpreună lemnelor,
Plângi tu, lună, şi tu, soare,
Când omul din lume moare,
Plângeţi şi voi, patru vânturi,
Din toate patru pământuri,
Plângi, o, lume, şi alină
Clipa cu suspinuri plină,
Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut.
Zorile sunt implorate să învingă moartea, să-l readucă pe cel plecat la cele de care a fost despărţit, la jocurile nejucate şi la lucrurile nelucrate, la vânt, ploaie şi soare, la ape şi pietre, la lemne şi dobitoace, la cele patru vânturi din toate patru pământuri, la fraţi surori şi la mamă…
În îndureratul dialog liric, bocitoarele le spun zorilor „surori” nu doar circumstanţial, nici din sentimentul lui Francisc de Assisi de înfrăţire cu toate elementele, ci, am zice, folosind termenul în accepţia lui cea mai proprie. Femeile dace-lupeşti-lykaioi sunt chiar surori cu zorile-λύκη pe care le roagă să zilească, să-i deschidă porţile Zeului Soare, lui Apolo Lykaios, ale cărui fiice sunt şi unele şi celelalte.
——————————-
Miron SCOROBETE
Sursa: Miron Scorobete, Dacia Edenică.