(50 de ani de activitate literară)
În cei 50 de ani care îl despart de momentul debutului absolut în revista bucureşteană „Luceafărul”, binecunoscutul scriitor timişorean EUGEN DORCESCU a creat, cu talent şi intensă preocupare pentru punerea în lucrare a „darului său de har”, ceea ce exegeţii săi, având proprietatea termenilor, au numit „operă monumentală” (Radu Ciobanu) sau „operă totală” (eu însămi). Anvergura naţională şi internaţională a creaţiei dorcesciene este determinată de originalitatea viziunii artistice, de gravitatea tematică, de nivelul său estetic, dar şi de numeroase particularităţi discursive, stilistice, semiotice etc.
Argumente forte pentru amplitudinea axiologică a acestei opere sunt, pe de o parte, încadrarea autorului în literatura de vârf de către experţi în domeniu, precum Virgil Nemoianu (care l-a plasat pe Eugen Dorcescu între primii trei poeţi români ai începutului de secol XXI), Andrés Sánchez Robayna (cea dintâi voce autorizată ce a propus abordarea sa ca poet european), Luis León Baretto (care îl consideră cel mai mare poet român în viaţă); pe de altă parte, aşezarea sa alături de genii ale poeziei româneşti (Al. Philippide; I. Pillat – G.I. Tohăneanu; Ioan Alexandru – V. Nemoianu; Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga – Andrés Sánchez Robayna; G. Bacovia – Ion Pop, M.-I.D. etc.) şi universale (T.S. Eliot – Virgil Nemoianu; Bonnefoy, Luzi – Andrés Sánchez Robayna; Jorge Manrique – Coriolano González Montañez; E.A. Poe – M.-I.D.; J.-P. Sartre – Florin-Corneliu Popovici; P. B. Schelley – Horia Ţâru etc.).
După o jumătate de secol dedicată literaturii, anul 2020 i-a prilejuit lui Eugen Dorcescu bucuria unor evenimente cu adevărat jubiliare:
– apariţia, în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza, a antologiei de elegii dorcesciene, inspirat intitulată Elegías Rumanas, prefaţată de Coriolano Gonzáles Montañez;
– publicarea, la Editura timişoreană Mirton, a Jurnalului lui Eugen Dorcescu (recomandat de autor drept „cartea vieţii mele”), în două volume: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) şi Adam. Pagini de jurnal (2000-2010);
– campania de promovare a sus-numitelor cărţi în ziarul „Timişoara” (Redactor-şef Petru Vasile Tomoiagă), în paginile consacrate culturii, în fiecare vineri (martie-decembrie);
– deschiderea unui fond de carte de patrimoniu „Eugen Dorcescu” la Biblioteca Academiei, Filiala Timişoara;
– definitivarea unui volum omagial, coordonat de M.-I.D., intitulat Despre opera lui Eugen Dorcescu, lucrare amplă, care conţine: o biobibliografie actualizată, trei interviuri şi o crestomaţie critică (compusă din peste 80 de cronici, eseuri, studii şi note de lectură despre poezia şi proza dorcesciană, scrise de critici/eseişti consacraţi sau de tineri discipoli ai lui Eugen Dorcescu, în număr de 43. Toate acestea au fost preluate din presa literară – tipărită sau online –, unde au fost publicate în perioada noiembrie 2014 – decembrie 2020).
Celebrarea lui Eugen Dorcescu a ocazionat primirea a numeroase elogii şi dovezi de simpatie din partea confraţilor. Semnatarii acestora sunt renumiţi scriitori români (din România, Moldova şi Serbia) şi spanioli. Iată câteva dintre aprecierile care oglindesc audienţa elevată şi extinsă de care beneficiază în prezent sărbătoritul: „Am citit şi recitit (citesc, de fapt, mereu) pagini… inhibitoriu (!) de frumoase din Îngerul Adâncului şi din Nirvana” (ŞERBAN FOARŢĂ); „La Eugen Dorcescu, simbolismul limbii se integrează în contextul culturii fără graniţe. Poetul tratează materia poeziei dincolo de frumuseţe, până la sublim” (VASILE BARBU); „Când a început Eugen Dorcescu să recite poemul său În tăcere… mi-am amintit cadenţele psalmice… Acest poet român îşi va aminti că a fost laureatul Festivalului de la Uzdin şi când va lua premiul Nobel” (NICOLAE DABIJA);
„Vrednic Sunteţi, Maestre! Bucuria Dumneavoastră e şi a noastră Bucurie! Fluturând din inimă, de pe mal de Prut, Vă mulţumim!” (TRAIAN VASILCĂU); „Poeziile pe care Eugen Dorcescu le dedică lupilor sunt atât de spiritualizate, încât nu pot fi cuantificate cu aparatele criticii, se ridică la înălţimea sentimentului, ceea ce în lirică se întâmplă foarte rar; fericiţi Poeţii ale căror trofee nu le rămân doar lor, ci se conferă Poeziei româneşti! Poezia lui Eugen Dorcescu este o glorie a liricii, iar izbânda lui o sărbătoare a întregii noastre Poezii. Excelsior!” (MIRON SCOROBETE); „Poezie de deplină maturitate artistică, de mare, intensă trăire, profundă, lucrată la filigran de un bijutier, de un ales, rar rafinament prozodic şi stilistic”; „DOAMNE, cât de profund este în tot ce face, cât de distins, de nobil! Din când în când, ca să nu ne întristeze, cred că din delicateţea lui indicibilă, ne minte, cu farmec, că mai este şi fericit. Eu nu îl cred, căci am apucat să citesc extraordinarele vorbe ale lui Camil Petrescu: «Câtă luciditate, atâta dramă»” (VICTOR RUSU); „Simplitatea ex/clamării trăirilor profunde. Acesta-i secretul” (NICOLAE TURTUREANU); „O operă cu adevărat încărcată de divin, peste care Omul EUGEN DORCESCU a trecut degetul său de Lumină!” (GEORGE STROIA); „Şi din Nord, de la «Poesis», ne bucurăm să-l vedem şi să-l citim pe acest mare poet contemporan, Eugen Dorcescu!” (GEORGE VULTURESCU); „…JURNALUL Maestrului Eugen Dorcescu, o scriere răscolitoare şi definitorie, reprezentativă pentru Masivul foarte puţin explorat al literaturii române!” (ZENOVIE CÂRLUGEA); „Nu ştiţi cât mă bucură să primesc vestea publicării în Spania a cărţii Dumneavoastră Elegii Române – cu a sa frumoasă aluzie la Elegiile romane de Goethe. Consider foarte important ca opera Dumneavoastră să fie difuzată tot mai mult în Spania şi, de asemenea, în restul Europei” (ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA); „Eugen Dorcescu îşi revendică transcendenţa înţeleasă drept o componentă a realităţii” (JAIME SILES) etc. etc.
Prezentarea, în câteva fraze, a specificului dorcescian este o întreprindere dificilă şi riscantă. Cu toate acestea, absenţa ei ar dăuna acestei schiţe de portret aniversar. De aceea, mă încumet să evidenţiez câteva aspecte esenţiale (definitorii chiar), care, însumate, să contureze individualitatea lui Eugen Dorcescu în literatură. Poet cultivat, poliglot, conectat, datorită lecturilor asidue în franceză şi în spaniolă, ocazional, şi în italiană, la marile culturi romanice, importantul scriitor timişorean este informat direct de la sursă despre ceea ce înseamnă literatura de valoare universală, şi anume aceea spre care a ţintit, începând de la debutul cu volumul „Pax magna” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972).
Pregătirea filologică, specializarea în lingvistică, poetică, stilistică şi semiotică adaugă, în cazul său, noi orizonturi de înţelegere, de interpretare şi de prelucrare originală a fenomenelor culturale. Conexiunea nu exclude intertextualitatea, temperată însă de autocenzura onestă şi depăşită de o forţă creativă rară şi de o pasiune faţă de expresivitatea limbii române, care implică o enunţare cu totul aparte a ideii poetice. Totuşi, Eugen Dorcescu se arată, în Jurnalul său, precum Mihai Eminescu odinioară, dezamăgit, frustrat chiar, de incapacitatea de a exprima, în totalitate, gândul sau trăirea, starea poetică ce generează textul literar. Ceva rămâne întotdeauna nespus, fiindcă este imposibil de exprimat, din diverse motive (nu doar din cauza „neajungerii limbii”), în contextul în care scrierea îşi definitivează forma artistică. Ceea ce ne face să bănuim că gândirea poetică a lui Eugen Dorcescu are încă mari rezerve creative, din care se mai pot ivi texte literare, că, după 50 de ani de acumulări, creaţia sa nu este încheiată. Prin urmare, nu o pot analiza ca pe un „anthropos ergon”, ci ca pe o energeia, în desfăşurare în momentul de faţă, într-un anumit cadru şi pe anumite coordonate relativ stabile, evidenţiate de scrierile sale de până acum. CADRUL este cel al poeziei spirituale, cu ascendent în cărţile sapienţiale şi poetice ale Bibliei, în special în Psalmi:
Psalm
„Lăudat să fii, Doamne,
pentru lumină şi soare,
lăudat pentru alba ninsoare,
lăudat pentru ploi, pentru grâne,
lăudat pentru luna şi stelele ce
clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne.
Lăudat pentru bucata de pâine
şi pentru paharul de apă, date mie azi,
date ieri, date mâine.
Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti
fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.
Fiindcă eşti.
Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi.
Pentru frunze şi flori.
Lăudat că-n final
mă omori…”
Sfera inspiraţiei nu se restrânge însă la creştinism, nicidecum la cultul creştin-ortodox, căruia îi aparţine Poetul, ci se amplifică prin explorarea altor şi altor religii, cu scopul de a cerceta şi de a înţelege, din multiple unghiuri, relaţia finitei fiinţe umane cu Infinitul divin. Ecourile diverselor religii se intersectează, cooperează şi fac posibilă varietatea în vasta paradigmă spirituală pe care o deschide Eugen Dorcescu. Sunt activate aici concepte fundamentale din hinduism (opinează M.-I.D., Virgil Nemoianu, Iulian Chivu) şi buddhism (v. Nirvana, Samsara, Vacuitatea etc.). Iată cum idealul nirvanic devine o soluţie existenţială în condiţii dramatice:
Nirvana
(ars poetica)
„Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra uşă
a morţii, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătuşă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
şi-aşa ne vom uni din nou,
zburând,
şi liberi,
şi eterni,
şi jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenuşă”.
Poetul asimilează, mai cu seamă în deceniul debutului, mitologia greacă şi revine, constant, la mitul lui Orfeu (şi al Euridicei):
Elegiile de la Carani (9)
„Lumea toată-i a
noastră
(cum se spune adesea),
lumea toată-i a
mea.
E nesfârşită,
deplină,
de la fereastră,
până-n
grădină
şi la
şosea.
Tăinuita-i substanţă,
tăinuita-i minune
se desfăşoară-n
adânc.
Acolo-n genune,
coborâm amândoi,
când soare, şi lună,
şi stele
într-un ghem de-ntuneric
se strâng.
Acolo,
în noaptea ceţoasă,
în bezna
complice.
Acolo, te strig şi-mi
răspunzi.
Acolo-mi răspunzi
când te strig:
Euridice!
E-u-ri-di-ce!”
O altă interesantă sursă spirituală o reprezintă cultele precreştine (idolatre), din care provine, de exemplu, figura zeului antic Moloch:
Montségur
Mirelei-Ioana
„Revăd, ca-n vis, natalul Montségur,
Biruitor în orişice înfrângeri.
Ce puri eram! Eram atât de puri,
Încât păream mai îngeri între îngeri.
Desprinşi de lume, rupţi de elemente,
De apă, de văzduh şi de pământ,
Ne-am fost iubit aievea-n trup şi-n gând
Şi-am ignorat vrăjmaşu-aşezământ
Al omenirii pururea demente.
Când am aflat că totu-i doar un joc
Şi sacrul munte însuşi e-o fantasmă,
Îţi aminteşti? Ne-am aruncat în foc,
Drept jertfă detestatului Moloch,
Şi-am renăscut în două flori de plasmă”.
În acest context, direcţia predilectă a liricii dorcesciene este spiritualizarea, care merge până la spiritualizarea materiei. Astfel, lumina este percepută ca substanţă sacră, simbol al prezenţei Celui Etern printre noi:
Sub cerul Genezei (2)
„Lumina,
ca o maree,
inundă casa,
răvăşeşte grădina,
urcă, împreună cu
soarele,
pe Râu, până-n munte,
şi săgetează izvoarele.
Apoi, coboară, şi
iarăşi coboară,
avalanşă
infinit de uşoară,
rămânând neclintită, plină,
întreagă,
din zenit până-n
miezul cetăţii.
Lumina –
substanţă
a eternităţii”.
Reveriile acvatice, cele pirice şi visul pneumatofor compun un univers spiritual ce implică şi valorifică trei dintre cele patru simboluri arhetipale ale materiei. Apa, focul şi aerul/vântul (duhul), interrelaţionate direct sau de la distanţă, comunică simbolic despre
enigma fiinţei în faţa misterului Existenţei:
Poemele Bătrânului (52)
„Fiicele Bătrânului nu
l-au uitat, deşi, de fapt,
nu-l mai ţin minte.
El nu le-nvinovăţeşte, el nu
învinovăţeşte niciodată pe
nimeni (poate tocmai de-aceea
nu-l mai ţin minte),
el contemplă liniştit marele
Râu al timpului
(seamănă cu Ibrul, îşi zice),
aşteaptă clipa când îşi
va îmbrăţişa mesagerul de
flăcări,
când va intra şi se va
face nevăzut în familia
focului,
când fiicele focului,
nepoţii focului vor
deveni
propria sa
familie”.
Sau:
Sub cerul Genezei (11)
„Vântul
răscoleşte pădurea,
răscoleşte Poiana,
umple,
cu văzduh şi
lumină,
pământul.
Vântul
clatină Râul,
vântură marea,
mută, din
nevăzuta lui
temelie,
cuvântul.
Cele ce sunt
îşi modifică, brusc,
aparenţa.
Dezgolite sub vânt,
Cele ce sunt
îşi revelează, ca din
ceaţă,
esenţa.
Barierele lumilor cad,
nu-i decât vânt, nu-i
decât suflet,
nu-i decât duh,
din zare în zare.
Acesta e duhul, acesta
e vântul,
pneuma, ruah:
infinit în mişcare”.
Spectrul nictomorf susţine o bună parte a operei lui Eugen Dorcescu. Nocturnul este, mai ales, înfricoşător, disforic, un simbol al morţii-vieţii ambigue, al interferenţei dintre viaţă şi moarte. Empatia cu Edgar Allan Poe (v. Corbul, Irene) este trădată de răscolitoarea apariţie, în beznă, a spiritelor feminine:
Elegiile de la Bad Hofgastein (23)
„Într-o plimbare târzie
pe Wasserfallgasse,
am întâlnit-o pe mama,
învelită-n a
nopţii mătase.
Era sus, la cascadă,
i-am vorbit, dar
n-a vrut să-mi
răspundă,
nu părea să mă
vadă.
Deşi eu ştiu prea
bine
că venise acolo
doar pentru
mine.
Am rămas îndelung
faţă-n faţă,
despărţiţi de-a
cascadei
oglindă de
gheaţă.
Eu, oprit ca un
stâlpnic, pe
Wasserfallgasse.
Ea-nvelită-n a
morţii mătase”.
Tot de Edgar Allan Poe aminteşte coşmarul „apelor moarte” (degradate, compromise, afectând funcţiile de bază ale lichidului vital), în care fiorii groazei sunt declanşaţi de imaginea terifiantă a înecatului:
Cronică (39)
„– Suflet, lac într-o pădure,
Lac ascuns, întunecat,
Legănând un înecat
În adâncurile-ţi pure;
Umbra marilor copaci
Se alătură cu spicul
Stelelor, mascând nimicul
Despre care veşnic taci.
Ştii mai bine sau nu ştii,
Ştii mai bine decât mine:
Omeneştile ruine
Oare vor re-vieţui?
Însuţi fără moarte eşti?
De ce taci întruna? Spune!
– Înecatul din genune
E răspunsul ce-l doreşti…”
O altă coordonată individualizatoare este, la Eugen Dorcescu, semiotica arhi-amintirii. Originalitatea acesteia exclude orice demers intertextual. Termenul, tehnica şi finalitatea îi aparţin, exclusiv, lui Eugen Dorcescu. Termenul arhi-amintire denumeşte o memorie sfredelitoare, având capacitatea de a învinge limitele fiinţei. Tehnica arhi-amintirii constă în transcenderea „straturilor de uitare”, asigurând accesul selectiv în anterioarele întrupări ale propriului suflet, oriunde s-ar găsi acestea în plan spaţio-temporal. Iar finalitatea inefabilei călătorii retrospective este accesarea avatarilor, într-un proces abisal de autocunoaştere, de fortificare şi înnobilare a eului.
Prin arhi-amintire se ajunge la certitudini, la recompense cognitive şi afective, cum ar fi: caracterul avataric al iubirii (O arhi-amintire: „…Uitasem totul: codrii, lungul drum,/Cetatea, podul, gustul gurii tale…/Şi, brusc, mi le-am reamintit acum,/Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale”); relaţia avatarică salutară cu propriii avatari: lupul („Apoi, am stat, pe marginea genunii,/Noi, dublul nepătruns, întunecat,/Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:/Doi colţi însângeraţi, în raza lunii”); cavalerul (autohton, Litovoi; sau occidental, Templierul, Ioanitul); trubadurul/scribul. Coabitarea cu avatarii fortifică eul liric dorcescian, subliniindu-i masculinitatea şi impulsionând discursuri pro-credinţă, onoare, devoţiune, biruinţă:
„… Pe drum, eu, brav oştean al lui Hristos,
Eu, lângă Crucea Domnului străjer,
Am fost trecut prin sabie şi fier
De oamenii lui Filip cel Frumos.
Amurgul, cheag de sânge vineţiu,
Şi soarele de spuză şi de scrum
Au preluat destinul meu postum.
Şi iată, peste vremi, sunt iarăşi viu” (Templierul).
Stăruinţa în arhi-amintire se finalizează cu o revelaţie: descoperirea
Marelui Arheu, a matricei spirituale:
Elegiile de la Carani (4)
„În satu-acesta paşnic şi-nsorit,
Eu n-am venit acum. Am revenit.
Şi nu descopăr lumea. Regăsesc
Misterul ei sublim, donquijotesc.
În căutarea Marelui Arheu,
Cel care mă vânează sunt tot eu.
Cea care mă aşteaptă eşti tot tu,
În zarea ta de siluetă gnu”.
În vreme ce arhi-amintirea atestă trecerea dintr-o viaţă în alta, corespunzând unui principiu dinamic, de natură umană, Marele Arheu constituie esenţa, statornicia, conferind înţeles celebrului Nunc Stans, în conformitate cu principiul imuabil, divin. Absenţa îşi circumscrie, de asemenea, un microunivers în creaţia dorcesciană. Impermanenţa prezenţei, anihilarea ei declanşează un alt proces de natură cognitiv-afectivă: convieţuirea cu absenţa. Forţa devastatoare a absenţei spulberă orice iluzie de fericire. Trezeşte la realitate.
La conştientizarea statutului de efemeridă al fiinţei umane. Ia forma şi consistenţa unei covârşitoare, nemiloase stihii:
Nirvana (11)
„În seara a şaptea,
după ce m-ai părăsit
şi-ai plecat,
m-am întins,
doborât de epuizare, pe
pat,
spre-a mă odihni, sau,
mai degrabă,
spre-a delira,
lângă pledul tău,
lampa ta.
Am urmărit, un răstimp, fără
vreo şansă,
fără vreun spor,
scamatoriile de la
televizor,
nepricepând de
ce se zvârcoleşte,
ce vrea
lumea aceea de
mucava.
Încât, la o vreme, m-am
întors înspre tine şi-am
şoptit, ca de obicei,
grijuliu:
«Nu ne culcăm? E târziu…»
Atunci,
absenţa ta, ca o stihie, m-a
izbit în adâncul
cel mai adânc.
Am simţit cum toate
ligamentele fiinţei
se frâng.
O, nefericitul de mine!
O, Dumnezeul meu preaiubit!
Cât de crunt m-ai făcut
să-nţeleg!
Cât de crunt m-ai trezit!”
De la experimentarea absenţei la filosofarea pe această temă existenţială, se înfiripă o veritabilă artă poetică dorcesciană, profund axiomatică, frecvent citată:
Absenţa
„Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.
Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezenţa”.
Excelenţa formală caracterizează, de asemenea, opera lirică dorcesciană. Eleganţa limbajului, muzicalitatea, rafinamentul estetic sunt probate de toate poemele citate. Fie că se exprimă în structurile clasice ale poeziei, fie în cele moderne, Eugen Dorcescu este riguros, limpede, reverenţios, aducând un omagiu limbii române în tot ce scrie. În 1978, a publicat teoria sa privind aplicabilitatea secţiunii de aur în analiza poeziei, în lucrarea Embleme ale realităţii (Editura Cartea Românească, Bucureşti). Am folosit instrumentele sale pentru a verifica dacă şi în poeziile lui reprezentative se regăseşte proporţia divină. Răspunsul: cadenţele lirice corespund numărului de aur al lui Euclid (v. Genitrix, Salcâmii sacri, Marele Arheu, Trubadurul din vis – 9, Nirvana, Ioanitul etc.). Bunăoară, perfecţiunea prozodică a poemului intitulat În tăcere este convergentă cu ideea de fond – teofania:
„N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar, de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând…
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul spre tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.
Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis”.
Schema metrică a poemului:
_ v v v v _ v/ _ v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v v v v v _ v v v _
v _ v _ v _/ v v v _
v v _ v v _ v _ v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _/ v _ v v v _
v_ v v v _ v v v _
v _v v v _ v _ v _
v _ v v _ _ v v v _
v _ v _/ v _v _ v _
v _ v _ / v _ v v v _
Tabloul metric indică reducerea semnificativă a numărului piscurilor accentuale, fapt ce are drept consecinţă lungi succesiuni de silabe neaccentuate. Mesajul poetic – referitor la o rarisimă întâlnire poet-Dumnezeu – pare murmurat, enunţarea îşi diminuează forţa sonoră spre o tăcere adâncă, singurul mod posibil de comunicare dintre cele două abisuri juxtapuse. În poemul În tăcere, se înregistrează 87 de silabe neaccentuate şi 53 de silabe accentuate. Raportul dintre ele este de 1,6…, deci numărul de aur al lui Euclid! Un raport formal, desigur, dar care absoarbe idei profunde, pe care se sprijină cultura creştinătăţii. În tăcere este un poem programatic, marcând „calea regală” din lirica dorcesciană: cea metafizică. Ascendenţa spirituală şi transcendenţa se manifestă intens în căutarea şi întrezărirea Divinităţii, a Spiritului absolut, a Formei perfecte şi a Fiinţei infinite. Terestritatea îi este improprie unui sine înduhovnicit. Pentru Poet, „Nimic nu e aicea. Totu-i peste”. „Peste” sunt marile aspiraţii. Şi marile promisiuni. De acolo îi parvin, din când în când, mesaje mai mult sau mai puţin clare, dar care se revarsă blând, persuasiv, în conştiinţa unei fiinţe însetate de lumină, adevăr şi eternitate. Acestea îi întăresc credinţa. Îi prelungesc aşteptarea. Îi vindecă sufletul răvăşit de teroarea morţii:
„… O clipă a durat. Sau nici atât.
S-a revelat o clipă Cel Ascuns.
Dar, cât a fost, a fost îndeajuns
Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.
Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer
În care urbea-ntreagă se topea.
Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.
Şi-aştept să vină iar de nicăieri” (Pe alee-n faţa mea…).
În centrul acestei metafizici se află fiinţa în faţa Fiinţei – adică tocmai arhitema operei dorcesciene. Liber, onest, incapabil de compromis, solitar, refuzând „înregimentări” de orice fel, Eugen Dorcescu nu a scris niciun „vers netrăit”, nu a publicat niciun poem necizelat. A „lucrat pentru Domnul” în literatură. Şi-a asumat un destin de scriitor. De mare poet. Făcându-şi datoria faţă de talantul primit. Cu smerenie. Având convingerea că Autorul e Dumnezeu. În jurul operei sale a existat (şi, mai ales, există) un straniu complot al tăcerii. În pofida acestuia, Poetul nu a trecut neobservat prin iubita-i cetate. Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, i-a conferit Premiul Opera Omnia (2012), Primăria, distincţia de cetăţean de onoare (2014), ziarul ce poartă, eroic, numele oraşului, „Timişoara”, îl omagiază stăruitor, prin pana unor personalităţi celebre, din ţară sau din străinătate, ori prin strădania generaţiei tinere în ale scrisului (cf., infra, Eugen Dorcescu: Biobibliografie).
Adânc preocupat de interpretarea textelor literare, Eugen Dorcescu a conceput şi criterii de determinare a valorii unui scriitor. Conform teoriei sale, un poet veritabil trebuie să fie, în acelaşi timp, Poeta genuinus (să aibă talent, să nu poată trăi fără a scrie poezie, să inventeze poezia, dacă aceasta nu s-a scris până la el), Poeta doctus (să aibă cultură în domeniul poeziei, să citească mult, dacă e posibil şi literatură străină, în limba în care a fost scrisă) şi Poeta artifex (să fie un meşteşugar al textului creat, să îl trateze ca pe un obiect de lux, să îi asigure cea mai bună formă în care se poate prezenta). Or, Domnia Sa corespunde tuturor acestor exigenţe. Este „născut, iar nu făcut” Poet. Are o venerabilă cultură spirituală, îşi aproprie şi pune în circulaţie idei, generează interogaţii, reflecţii şi emoţii. Operele sale sunt mari izbânzi estetice. Multă vreme a avut doar grija creaţiei. De mai bine de un deceniu, se arată foarte atent la receptarea propriei creaţii, urmăreşte modul cum „i se adună publicul”. Cu inteligenţă, se îngrijeşte şi de posteritate. Are această şansă foarte rară: de a trăi mult şi demn în literatură. Şansa unui Poet „original şi maaare”, cum l-a evaluat public, în Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara,
***
Profesorul Iosif Cheie, cu prilejul lansării antologiei ne-varietur, intitulată „Nirvana”. Cea mai frumoasă poezie (Editura Eurostampa, Timişoara, 2015, ediţie critică de Mirela-Ioana Borchin). La împlinirea primei jumătăţi de veac în literatură, îi urez Maestrului Eugen Dorcescu, în numele tuturor celor ce îl preţuiesc şi îl iubesc, ani mulţi şi rodnici, putere de a-şi continua creaţia şi slujirea lui Dumnezeu prin miracolul cuvântului, sănătate şi bucurie.
–––––––––
Mirela-Ioana DORCESCU
2 decembrie 2020, Timișoara