VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE
Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte
Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute
Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați vamă
Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”
Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte
Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,
El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,
Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.
Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare
Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,
Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,
Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.
De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne
Să-nsfinţiţi ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,
Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie
Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.
Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste
Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste
Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,
Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.
Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune
Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,
Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,
Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi
AI NOŞTRI SFINŢI
Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne
Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,
Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit
Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.
Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate
În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,
Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem
Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.
De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate
Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,
Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,
O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.
Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară
Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,
Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie
Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.
Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,
Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română
A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră
Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.
Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare
Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare
C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire
Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.
Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare
Ca şi dragostea de ţara, omenită cu o floare
Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior
La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.
Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune
Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,
Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie
Cu tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.
***
Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime
Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,
Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim
Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.
IOAN A LUI IOAN, A LUI IOAN ….
Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş
Tot înnoit din margini de uitare
Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,
Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare
Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.
La început a fost culegătorul
Şi vânător de fiare, mult temut,
Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul
Să-i ţină rece apa de băut.
Mânând din urmă turme de mioare
A tot rotit a zării anotimpuri,
Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare
Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.
S-a ostenit să are largi pământuri,
Învrednicit să fie bun ţăran,
Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi
A zilnicit cu mâna-i pe corman.
Deunăzi, cu Mircea în războaie,
Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,
A cam simţit cum braţul i se-nmoaie
Şi-n nări că-i vine adieri de rai.
A dus-o pân’ la Oarba, în hotare
Tot lăurat în lupte rând la rând,
Aici s-a însfinţit între răzoare
Căzut erou, cu ţara lui în gând.
***
Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic
Cu leatul lui atuncea săvârşit,
Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic
În lacrima durerii pomenit.
Al nostru Mureş numele i-o duce
Să-l măreţească-n slavă an de an,
Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce
,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’
VORBESC CU MUREȘUL LA OARBA
Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,
Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge
Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,
Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”
Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?
Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge
După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi
Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?
Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă
Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?
Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață
Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?
Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie
De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?
Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni
Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?
*
Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,
Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat
Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit
Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.
Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare
Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare
Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,
Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.
Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,
Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!
Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm
Glia sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.
De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri
Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri
Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,
A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.
Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie
Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,
Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,
Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.
TOAMNĂ LA OARBA
Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat
Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine
Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat
Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.
E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,
E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,
E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată
Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.
Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie
Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,
Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie
Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.
Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,
E ură cât cuprinde, e rugă disperată,
Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii
Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.
La Oarba-nsângerată e toată adunată
Furia neoprită a ăstui neam trudit,
Speranţa că veni-va a sorţii judecată
Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.
De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare
Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?
De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare
Şi câte neştiute cu zecile de mii.
Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi
Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,
Noi i-om cinsti de-apururi cum facem cu cei sfinţi
Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.
TROIȚE VEGHETOARE
Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire
Să fie-aici cu toți-n veșnicit,
Și-un monument le-am pus, de pomenire,
Însemn să-mi aibe timpului grăbit”
E vremea de cules la cucuruze
Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,
Miroase încă huma a obuze,
A jale disperată și-a durut.
Iar Mureșul ce curge jos la poale
De sînge-și spală malul chiar și-acum,
Mai câte-odată moartea dă târcoale
Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.
De-atâtea lacrimi, jale și durere
Aici pământu-i veșnic însfințit,
Și parcă-n șoaptă el mereu ne cere
Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.
Că ei ne țin pe umeri astă țară
Cât noi în suflet încă îi slăvim,
Iar de vărsăm și-o lacrimă amară
Onor suprem le dăm, să-i încinstim.
Așa că-n zi de mare sărbătoare
La locul unde ei se veșnicesc,
Puneți-le cu dragoste o floare
Să știe că urmașii-i pomenesc.
Iar de-ntâlniți în cale cimitire
În care dorm o mână de eroi,
Acolo-i cuib de jertfă și simțire,
Troițe veghetoare pentru noi.
Cu ei și jertfa lor, această țară
Mereu își ține cugetul curat,
De-i pomenim, chiar încă de-o să doară
Vor da tărie vieții, de-ndurat.
MOISEI
14.10 1919
Omagiul târgumureşenilor români
la Monumentul Jertfe de la Moiseni.
O toamnă liniştită se cerne peste lume
Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,
La Monument, pe trepte, cu tricolor cunune
Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate
Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei
Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,
Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei
Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.
Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei
Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,
Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie
Să-i facă boi în jugul hortistului cel crunt.
Barbari fără de milă, cu suflet de jivină
Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,
Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină
Împuţinat-au viaţa pe-a locului cărare.
Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat
Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,
Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat
Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.
Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul
Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?
C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,
La urmă şi sortitul că bun român eu sunt
Prin multe vom mai trece pe gura mea de rai
C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,
Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,
C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.
Atât le spun Mărite din buza ăstui deal
La cei ce dorm aicea cu suflete curate,
Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal
Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.
Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,
Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,
De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim
C-avem o datorie de suflet şi onoare.
Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,
Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,
Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate
Să fiţi cinstit pomelnic, aici la Moisei.
Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul
Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,
Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l
Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.
VETERANILOR DE RĂZBOI
În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas
Din câți ați fost odată scăpați din cel război,
Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,
Troițe veghetoare a lumii de pripas.
Îngârboviți de vreme, cu anii adunați
Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,
Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,
Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.
Voi ați ținut în vreme a neamului sortire
Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,
De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă
Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.
În suflete și-n carne mai toți aveți o rană
Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,
Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați
Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.
De-aceea-mi ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate
Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,
Când gândul și voința în clipa disperării
Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.
Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara
Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,
Că-n lacrima durerii se naște cela bine,
Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.
Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,
Să știți că țara asta mereu vă e datoare,
Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare
Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.
De-aceea cât mai sunteți prin viață călători
Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,
Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă
În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.
*
Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii
Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,
Le fă clipa vieții le fie fericită,
Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.
LA OARBA ÎN DEAL
Eroilor de la Oarba,
veşniciţi mereu în lacrima durerii.
La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură
C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură
Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi în putere
Lăsându-i ţărânii, suprema avere .
La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură
Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură
Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi
Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .
La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul
Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,
Pe creste avut-a cuibar de căţele
Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.
La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,
Departe-i de casă plugarul, cosaşul,
Sub lespedea rece şi-acuma visează
Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.
Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare
Aprinsă prea vrednic la nalte altare,
Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii
Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .
Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate
Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,
Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc
La cei care-aicea în somn veşnicesc.
Piosu-ţi omagiu le fie răsplată
Şi lauri cunună primită la faptă,
Iar ţie străine, în gând uşurare
Că lor închinat-ai onor de-nalţare .
LA MONUMENT
Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic
Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,
Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,
Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.
El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă blestemată
E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,
E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată
Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.
**
Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă
Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,
El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,
Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.
Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată
Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,
Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată
S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.
***
De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat
Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,
Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat
Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.
Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare
La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,
Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare
Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.
El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească
Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,
De-asta cei ce trec pe-aicea îmi vor şti să mi-l cinstească
Că şi el o fi ca alţii, brav erou, nemuritor.
ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA
Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.
Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor
Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,
Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor
De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.
Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire
Şi icoane miruite să-i avem de închinat,
Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie
Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.
Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată
Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,
Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă
Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.
De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte
Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,
Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte
Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare
***
Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,
Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,
Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare
Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.
VITEAZULUI OŞTEAN
Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,
Un gol se face-n locul lui ades,
Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă
Că el de soartă fostu-mi-a ales.
Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut
Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,
Cu toate c-am dorit să fi putut
Hotarul vieţii fie-i necuprins.
Aşa e datul sorţii din străbuni
Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,
Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni
Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.
În urma lor e lacrimă amară,
E plânset întristat a neputinţă
Că n-am putut să-ntoarcem roata iară
Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.
***
Tu cel plecat te-ai ridicat la stele
Cu greaua misiune împlinită,
În urma ta rămâne-ori toate cele
Ce dragi ţi-au fost în viţa ta trăită.
EROII ŢĂRII MELE
Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,
Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,
Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.
Şi-n raiul ne-ncăput vă pună să veşniciţi cât lumea fie,
Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,
Izvorul nesecat de fapte ce ne ridică-n preaslăvit
Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi
Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.
Atunci, în clipa hotărâtă , curaju-i dragostea de ţară
Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,
Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,
Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.
Sunteţi măriri şi-n neuitare , că voi mereu aţi stat cu ţara,
Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara
Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,
Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.
Pe calea vieţii curgătoare v-am pus troiţe de-nchinat,
Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,
Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul nostru zbor,
Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor.
Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,
Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul nost cuvânt,
Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,
Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.
NECUNOSCUTULUI EROU
Tuturor celor care s-au jertfit în cele două
Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.
În ţintirim cu albă cruce
Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce
Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,
Plecat în sfântă dimineaţă
Să-şi apere pământ şi-avutul
Ştiind că ţării, el îi scutul.
Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă
Neştiutor de ce-1 aşteaptă,
Şi-a mângâiat nevasta-n tindă
Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,
A zis în gând un Tatăl Nostru
Şi a plecat să-şi facă rostul.
Cu suflet greu de supărare
Ea 1-a privit cum piere-n zare,
Simţind cum inima-i se frânge
Şi lacrimi n-are a mai plânge.
Avut-a parte de cu toate,
De veri fierbinţi, de ger şi moarte,
A străbătut o-ntreagă lume
Şi locuri cu străine nume,
L-a mistuit dorul de casă,
De vita lui, de iarba grasă,
Iar seara când să-nchidă ochii
Mi se vedea în şura popii
Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,
La nunţi cu vinuri de ispită,
La clacă-n seri de blândă toamnă,
La crâşmă-n sat, la vreo pomană.
Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,
Copiii roată după masă,
Cum le punea fiertură-n oală,
Cum lacrimile-i curg în poală,
Cum se ruga la Născătoare
Să-i scape omul din bătaie,
Cum da duminici de pomană,
Cum săruta Sfânta icoană.
Ăi mici tot întrebau de sine,
Pe unde îi, de-i merge bine,
Simţea că o sfârşeşte jalea
Şi se topea ca lumânarea,
Că pruncii săi ce dorm pe vatră
N-or mai avea nicicând un tată.
Aşa gândea şi-n ziua-n care
Un glonţ, venit din larga zare
La frânt în două ca pe-un pai
În luminată zi de mai.
Ştiind c-atât i-a fost norocul
Şi-acolo i-a venit sorocul,
Simţind cum moartea-i intră-n carne
A zis în gând un : Iartă-i Doamne !
Săpatu-i-au acol mormântul
Lui, care-a fost braţul şi scutul
Acestei ţări mereu robită
Prea mult de vremuri urgisită.
Ca el atâţia mii căzură,
Stau risipiţi peste măsură
În ţări cu cimitire reci
Unde îşi dorm somnul de veci.
Ar fi avut dulce dorinţă
La cap să aibă o troiţă
În care arde-o lumânare
În sfântă zi de sărbătoare.
Mormântu-i fie cu crăiţă
Şi în miros de romaniţă
Să-şi doarmă somnul în credinţă.
Un popă spună-i vorbă dulce
Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,
Şi nu i-ar fi cu supărare
Dacă la mare sărbătoare
Aşa cum dat ne este rostul
S-audă-ncet, un Tatăl Nostru
Şi-n limba lui.
CIUNGUL
Motto:
’’Îmi stă măruntul lumii cu gându-n vremi uitate
Pierdute-n vălmăşagul clipitelor ce pier,
N-aude şi nu vede nimic, că-i dus departe
În timp umplut de vise, ce-l urcă către cer’’
L-au scos către amiază, pe banca de afară,
Mai vadă-l trecătorii şi vechi lui vecini,
Să-l mângâie-un soare călduţ de primăvară,
Iar vântul să-i dezmierde prea greii ani ce-l ţin.
Din câţi îi dau bineţe, aşa cum se cuvine,
Puţini mai ştiu de dânsul din vremea de demult,
Aceştia mi-l întreabă de-i sănătos, de-i bine,
Ce-i face vechea rană, mai doare, i-a trecut.
Atunci şi-aduce-aminte de răul cela mare
Ce i-a făcut războiul urât şi blestemat,
Ce grozăvii trăit-a şi el, ca fiecare,
Când azvârlitul sorţii prin iaduri l-a purtat.
De-atunci e ciung de-o mână şi şchiop de un picior
Ce are-n el un glonte adânc înfipt în carne,
Ce i-a schimbat viaţa cu nenorocul chior
C-a fost în cea clipită, în faţa unei arme.
Cu buna lui nevastă şi neamurile toate
Trecut-a prin urgia acelor spurcaţi ani,
Pân’ i-au crescut copiii să poată să se poarte
Şi viaţa să o-nfrunte cu mintea, nu cu bani.
Aşa trăit-a viaţa, ca soarta unui câine
Văzând cum toţi cu milă spre dânsul îmi privesc,
Cu greu şi-n demnitate şi-a câştigat o pâine
Şi-n lăudat şi-n cinste trăit-a în lumesc.
Acuma-i doar o mână de om îngârbovit
Rămas în astă lume ca martor de-ntrebat,
Din leatul lui destoinic prea mulţi s-au tot rărit
De au ajuns pomelnic în umbră de uitat.
Acum mai stă pe-aicea un pic, apoi se duce
Să-i întâlnească-n cerul iertatelor păcate,
Vor veşnici cu toţi acolo-n viaţă dulce
De care-n astă lume, nu prea avut-au parte.
A fost, în ceea vreme, în clipa sorocită
Cel scut să-i facă ţării menită înălţare,
Dar de atunci încoace, doar viaţă chinuită
Avut-a el, eroul, rămas de toţi, uitare.
STALINGRAD
Uitatului erou, necuprins în cartea ţării
Pentru moşu, dus departe, lac de lacrimi plâns-a buna
Şi în seri de lungă vară, uşa ne-ncuiată-ntruna
A păzit-o cu privirea, tot sperând că o să-l vadă
Cum veni-va într-o seară şi la masă o să-mi şadă.
Intre perne cina caldă mi-o păstra într-o păstură
Că ştia că moşu spus-a, ne-ndoios cu a sa gură
Că de-acum bătaia-i gata şi acasă o să vină,
Că-i de sapă şi-i de coasă şi că plugu-i o rugină.
*
A venit, mai către vară, cu-n vecin, pe la-nserat,
Ce în poarta casei noastre, cu durere l-a lăsat
Într-o haină militară, şi-un picior de lemn de fag,
Cu Virtutea Militară, sontorog şi-ntr-un toiag.
Stalingrad, i-a zis tot satul până-n clipa când s-a dus
Mulţumit şi-n uşurare către lumile de sus,
Azi sărmanul veşniceşte în uitare cât îi vara
Fără cineva să spună, cât datoare-i este ţara.
DIN MOȘ ÎN MOȘ
Motto:
,,De-o sută de milenii pe-aicea vieţuim
Scurmând această glie ce-n cârca ei ne ţine,
Ne tot lungim sortitul trecând din tată-n fiu
Nădăjduind că mâine o fi cumva mai bine’’
De vrei să-ţi ştii trecutul c-a fost în vrednicie
Coboară la-nceputuri smerit şi cu răbdare,
Şi vei vedea că suntem aicea din vecie
Cînd gol era-nprejururi la margine de zare.
Din moş în moş tu trece ’napoi spre vechiul timp
Şi-un moş mereu găsi-vei la capătul de lume,
C-aici ne pus-a Domnul să stăm la învechit,
Să ne mărim în fapte cinstite, mari şi bune.
Am fost Adamii vremii pe-acest picior de plai,
Mirifică sămânţă de neamuri născătoare,
Începători de datini pe sfinte guri de rai
Şi făcători de lege să ţinem neamul mare.
La cumpene de vreme, s-avem în noi putere
Născutu-s-a un Moise atotizbăvitor,
S-adune turma noastră, să facă a ei vrere
Ca pe cărarea vieţii să fim tot urcători.
Aşa că fii nepoate în fală şi mândrie
Că moşii tăi, ca unul, au fost din neam cinstit,
Te roadă şi te doară, te umple de mânie
De neamul tău cel vrednic auzi că e hulit.
Acum e grea viaţa, cu tot ce dânsa are
C-a noastră rădăcină de-acum a-mbătrânit,
Nu mai avem modele, şi-orcând un oarecare
Ajunge-n fruntea ţării de câţiva priponit.
Cu cât ne-a dat Măritul, mereu ne-am mulţumit
Iar ţara şi hotarul l-am apărat la greu,
Acuma dulci himere ne-ncearcă-n amăgit
Şi se-nmulţesc arginţii trădărilor mereu.
De-un Ştefan e nevoie ne scoată din păcate
Ca pe cărarea vieţii curaţi ne pună iară,
Că-n noi de nu-i credinţă şi sete de dreptate
Ne-om pierde omenia şi toţi ne vor uitară.
HRISOVUL LUI ŞTEFAN
Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare
Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,
Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare
Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.
Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi
Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,
Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI
Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.
Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună
Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,
Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună
Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.
Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM
E aceea ce uneşte românimea laolaltă,
Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an
Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.
Toate astea scrie dară logofete, să se ştie
Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,
Şi c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie
Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.
MĂ-NCHIN
Tu înserat pe brazdă și picurat cu stele,
Tu care ții vecia și neamul adunat,
Tu învățatul lumii cu bune și cu rele,
Tu ce păstrezi simțirea-n smerit și-n preacurat,
Tu-nchinător la ceruri și-n rugă aplecat
Cerând de la Măritul te ție-n sănătate,
Tu iertătorul lumii, săracul împărat
Ce crezi în adevăru-ți și-n sfânta cea dreptate,
Tu pentru neam și țară de-apururi jertfitor,
Tu care ești vecia pe-acest picior de plai,
Tu preasmeritul lumii și tuturor dator
Să ții împreunate frumoase guri de rai,
Tu nesfârșit pomelnic, pe cruci, în țintirime
Unde îți dormi vecia sub prunii înfloriți,
Tu ești sămânța nostră, ȚĂRAN din străvechime
Ajuns de-acum icoană, pe-altarul nost’ cu sfinți,
Tu ION a lui IOANE, din negură de timp
Purtând pe umeri stele și luna pe-a ta frunte,
Tu re-noiești de-apururi al nostru anotimp
Cu vise nălțătoare și cu speranțe frânte.
*
Cu vorba și cu gândul, în simțurile mele
Te preamăresc țărane, că ești bunicul meu,
Pe glia mea și-n suflet, însemn în toate cele
Rămâi statornicie, cu noi și Dumnezeu.
La tine, DRAG ȚĂRANE mă-nchin și-n plecăciune
Am pus smerit și rugă la Domnul înălțate,
Te ție-n lungă vreme și deie-ți zile bune
Să le trăiești alături de noi, în sănătate.
MĂRITE BASARABE
Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit
Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,
Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit
Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.
Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit
Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,
Mi-o poartă-n mare fală că tu preafericit
Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.
Ne cheamă dar mărite în faţă la altare
Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,
Cum că al ţării bine l-om vrea şi că-n onoare
De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.
Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare
Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,
Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare
Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.
Mai taie din acee ce fără de ruşine
Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,
De sfânta ta dreptate să aibe orşicine
Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.
În braţul slab ne pune putere înzecită
Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,
Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită
Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe afară.
***
Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte
Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,
Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte
Că început-ai şirul de domni români, sub soare.
ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII
La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin
La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,
Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori
Din a ZEILOR SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.
Ei venit-au să ne-nvețe TAINE VECHI, necunoscute,
Să fim ÎNCEPUT DE NEAMURI prin ținuturi neștiute,
Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,
Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.
Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,
Iar în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,
Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,
Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.
Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,
Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,
Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ
E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.
Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA străbună,
Fală încă și mărire la istoria ce-adună
Nume, fapte de legendă și mărețe întâmplări,
Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.
*
Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate
La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,
Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire
Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.
Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI
Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,
Voi, SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,
Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.
**
Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă
Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,
MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,
Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza
DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie
Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.
Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte
Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.
***
Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,
Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,
Răscolindu-mi din adâncuri ce-a dorință minunată
De UNIRE-N LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.
A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare
Limba toată rămânescă și a inimi visare,
Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți
Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.
***
ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA ȚĂRII
Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,
Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire
Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.
DECEBAL
-Aveţi curaj nebun să vă-nfruntaţi azi soarta
Şi-n lupată dreaptă să vă-ntreceţi moartea?
Ori laşi pe veci rămâneţi în cronici de istorii
Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii.
Eu Decebalul vostru vă chem azi îndesate
S-aveţi cununi de laur, ori clipe numărate.
Aşa grăit-a dacul în faţă la cetate
Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate
Vedea puhoiul cela al armiei romane
Cuceritorii lumii de aur şi coroane.
Şi-mbărbătată astfel oştirea sa măruntă
Ca leii din strânsoare sloboastă-i către luptă.,
Minuni de vitejie făcut-au înmiit
În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.
Nici unul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare
Ştiind că soarta ţări-i la margini de strămtoare
Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi
Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.
***
Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă
Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,
Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza
Altarului măririi în cuib la Zegetuza.
Şi-atuncea Decebalul odihna o să-şi cate
Ştiind că soarta-i crudă, făcutu-i-a dreptate.
Vă-ntoarceţi vremi ucise pe treptele uitării,
Turnaţi în viaţa noastră virtuţi şi-n faţa ţării
Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,
Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.
Că prea e amorţită cea naţie română
Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.
Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi
De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.
Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa spuza
Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.
O VORBĂ ’ MBĂRBĂTARE
-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,
De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând
Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună
Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.
Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării
Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,
Noi astăzi după luptă vom fi învingători
Că din cea străvechime, suntem nemuritori.
Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână
Ingloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,
Pomelnice i-om pune-n altare de iubire,
Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire
Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită
Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită
Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase
Să prade, să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.
Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,
În fruntea tuturora spre oastea nepoftită,
ȘTEFAN îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire
Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.
***
O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită
Eroi în cele clipe îmi naşte miruită,
Când ea venită-i toată din dragoste de ţară
Nici moartea nu-i opreşte, pe-acei ce-i înfioară.
MONUMENTUL JERTFEI
Jertfa e altarul unui monument
Scrijelat cu nume care nu mai sunt,
Suflete viteze ce răspund: PREZENT
Colo sus în raiul cerul cel sfânt.
El va fi de-apururi munte de iubire,
Clipă de-amintire în pomelnic trist,
Lacrimă de suflet într-u veşnicire,
Rugă de iertare la picior de Crist.
Suspinatul pietrei, brazde înflorate,
Vântul le mângâie suferinţa lor,
Mama, soaţa, sora, inimi sfâşiate
Veşnic măcinate de amar şi dor.
Pomenite nume, file de istorii
Scrise-n cartea vieţii, fie pentru voi
Stânca neuitării pusă-n vântul iernii
Ca să măreţească fapte de eroi.
Ziuă însemnată scrisă-n calendare,
Timp oprit o clipă într-u creştinesc,
Dragoste smerită pusă-n braţ de floare,
Lacrimă sub pleoapă, rugă la ceresc.
Toate adunate pentru voi ce-n soarte
Aţi avut amarul unui nenoroc
Şi pe-ntinsul lumii, undeva, departe
Aţi rămas vecie în acela loc.
Noi, urmaşi de-i voştri, cum e creştinesc,
Când pe lume fi-va zi de sărbătoare,
Gândul ni-l întoarcem spre dumnezeiesc
Ca-n smerită rugă facă-vă iertare.
Şi în rai vă pună lângă sfinţi şi ingeri
Că aţi fost în vreme jertfitori de ţară,
Ştie-vă urmaşii, mai ales cei tineri
Cine mersul vieţii încă apărară.
***
Într-un vers de slavă eu v-am pus acuma
Să vă veşnicească întristatu-mi gând,
Iar din jalea sorţii, cum ar face muma
Vă sărut pe suflet, tainic lăcrimând.
EU VĂ RIDIC ÎN SLAVĂ
De gândul meu s-ar face rostitor
De slavă pentru cel biruitor,
Cu tine brav ZAMOLXE aș începe
Să laud vremea ta, cea nepereche,
Că tu ai fost la neamul meu străbun
Un Moise înțelept, viteaz și bun,
Venit din ceruri încă să ne-nvețe
Și-n câte toate să ne de-a povețe,
Ca cele ce-a lăsat, din tată-n fiu
S-ajungă pân’ la mine, să le știu.
Apoi, pe dacii mei din locul ista
Ce i-a unit în slavă BUREBISTA,
Făcând din ei, în vremuri mai departe
Netemători viteji de cruda moarte,
Crezându-se a fi memuritori
Acolo-n ceruri, dincolo de nori.
Pe DECEBALUS, crucea ăstui neam
Ce-n fața Romei, marele dușman,
A stat cu oastea lui de nemuriți
Columne fie-n piatra ei ciopliți,
Însemn veșnicitor de bărbăție,
Să știe veacuri toate ce-o să vie
Că viața ce o dai pentru-a ta țară,
Mereu va ține neamul, să nu piară.
Îmi vin apoi, din margine de gând,
Aceea domni, ce vremuri depănând
Au fost sâmânță veche, domnitoare,
La țări cu-aceeași limbă vorbitoare,
Un GLAD, un GELU și-un MENUMORUT
Din stârpea noastră veche, de-nceput.
Pe MIRCEA, domnul nostru cela mare
Icoană mi l-aș pune pe altare,
Să știe toți, cum dragostea de țară
Se face zid măreț și foc și pară
Ca-n brațul celui slab puteri să pună
Din viața dată țării, pentru humă.
La domnul ȘTEFAN nu-mi ajung cuvinte
Să-l mărețesc în vorbe mari, fierbinte,
Troiță să mi-l fac de priveghere
La colțuri de hotar, fruntar de vreme,
Și-n sfinte mănăstiri, catapeteasmă,
Iar oastea lui, toți floare cu mireasmă.
În stema țării, MARELE MIHAI
L-aș pună astră pentru mii de ani,
Ne fie îndreptar de vrednicie
Cum domnul, țării trebuie să-i fie
Icoană făcătoare de minuni,
Când vrea să-i facă ani mari și buni,
Iară unirea-n cuget și-n simțiri,
Un leac mântuitor, pentru jertfiri.
Pe IANCU, Avrămuțul nostru drag
L-aș pune-al casei însfințitul prag,
Pe domnul CUZA, talerul dreptății
Și-al zilei încă zori ai dimineții,
Iară pe ALBA noastră preamărită,
SPERANȚA cea de veacuri, împlinită!
Pe voi, pe toți, din veacuri pân-acum,
ÎNLĂCRIMATE CRUCI pe-al țării drum,
Că n-avem azi deplină bucurie
Că frați ai noștri încă-s în robie
Pe alte hărți, pe-aicea prin prejur,
Sub jug străin, prea aspru și prea dur.
*
De cât răbdat-am Doamne, ca pe cruce
Îl lasă pe românul meu s-apuce
Deplina bucurie a-ntregirii
Sub soarele nădejdi și-a iubirii,
Că mult prea mult de-acum a pătimit
Să-și vadă visul ăsta, împlinit.
MAI ȘTIȚI O ȚARĂ
Mai știți o țară, mai presus de toate,
Cu dealuri, cu câmpii, cu stele-n noapte,
Să aibă frumuseți ce nu-s pe lume
Și oameni făcători de lucruri bune?
Mai știți o țară, unde ce-i de-acum
Să-l aibă pe Adam în cap de drum?
Și-aici să stea din cela început
Tot frământând în timp același lut?
Mai stiți o țară, toată lapte-miere
Ce ruptă în bucăți, să-și ia putere
Din sine, când furată de vecini
Și să-mi re-nvie sub dureri de spini?
Mai știți o țară-nconjurată-n care
Româna limbă-i insulă în mare?
Un os ce stă în gâtul tuturor
Că încă mai rezistă ca popor?
Mai știți o țară, veche, creștinească,
Ce sorocită-i veșnic să îmi nască
Domni doritori de pace și dreptate,
Și-n veci-purure, sfânta libertate?
Mai știți o țară, floare și morminte,
Însemne-n huma ei, să ținem minte
Că-n fiecare palmă de pământ
Îmi dorm vitejii, însfințiți în lut?
*
Aceasta-i țara mea, din moși în moși
Rămasă moștenire din strămoși,
Când mai micită-n toate, cât mai plină
E-a Maicii Noastre tainică grădină.
Niciunde nu-s pe-ntinderi de pământ
Atâtea frumuseți, și-atâta sfânt
C-aicea, pe piciorul ăst de plai,
Și pe-nsfințita gura mea de rai.
Voi cei de azi, le dați ca moștenire
Din tată-n fiu, să-mi fie veșnicire
Și pentru toate câte-s de-apărat,
În fiece clipită-i, de luptat.
PREVESTIRE
De cătăm a noaste urme pe cărările bătrâne
Ele duc în cele timpuri ce pierdute-s în uitare,
Din strămoș în moș tot urcă, și-ncă loc îmi mai rămâne
Până unde ne începe, șerpuita cea cărare.
Tors-am timp pe-un fus de aur îngânându-l în milenii
Tot pe-aici în priveghere, înnoiți în astă humă,
Frați am fost cu toți de-o seamă, fericiții, dar și-n bejenii
Când lărgitu-ne-am hotarul, cu a noastră sfântă urmă.
Și cât fost-au împrejururi în lungime și lățime
Numai noi eram stăpânii până-n margine de zare,
De-asta când de-aici roit-am, în cel bob de istețime
Dus-am limba și-obiceiuri din a noastre vechi hotare.
Și pe unde, în milenii, am ajuns cătând sălașuri
Pusu-ne-am pridvor de țară în acel descălecat,
Iară când veniră alții peste noi, peste imașuri,
S-au deprins cu limba noastră și cu portul de purtat,
Și cu datinile noastre și cu zeii din ceresc,
Cu poveștile ce încă ne-au rămas de la strămoși,
Cu însemnele știute din vechimi ce tăinuiesc
Marile învățăminte, cunoscute doar de moși.
*
Astăzi, răsfirați prin lume, unde viața vă tot mână,
De-auziți cumva vre-o vorbă ce-o-nțelegeți, mai aparte,
Vre-o poveste, ori vre-o doină, ori vre-o datină bătrână
Să îmi știți că cei de-acolo, ne sunt neamuri, de departe.
Suntem viță de-nceputuri, pus-aicea, nemurită,
Osândiți să ducem lumea până unde ea se gată,
Iar de-acol’, să fim sămânță pentru alta, re-noită,
Mult mai bună ca aceasta, mai smerită, mai curată.
Nu vă pierdeți în nimicuri și în dulcile păcate
Că voi sunteți vița lumii ce nu moare niciodat,
Vredniciți-vă cu toții și-nălțati-vă prin fapte,
Că în voi e veșnicia timpului neterminat.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
28 Mai, 2020