SIMT C-A TRECUT PE-AICI
Simt c-a trecut pe-aici, demult, odată,
Iubirea mea visând cu capu-n nori,
Ținând de mână-un bobocel de fată
Cu inima-i cuprinsă de fiori.
Văd urma-i pe cărarea înierbată
Ce-a fost cândva un drum al fericirii,
Spre-o poartă cu luceferi înstelată
Ce ne-a simțit durerile iubirii.
Și parc-aud în miez adânc de noapte
Cum ne spuneam curate jurăminte,
Și câte gânduri tăinuite-n șoapte
Din inimă au fost atunci pornite.
*
Azi parcă simt o vrajă ce coboară
Pe locul însfințit cu preaiubire
Făcându-mi iarăși inima ușoară
Și lăcrimând de-atâta fericire.
**
De-acu-i târziu și vremurile-s duse
În tainiță de gând la învechit,
În amintire pusu-le-am ascunse
Să-mi însorească timpul cel trăit.
Să-mi fie, ca la toți, o taină veche,
Din vremuri carea-u fost neprețuite,
Și care încă-s Doamne, nepereche
Din tot ce-a fos atuncea, înainte.
***
Încetinească-mi pasul pe cărare
Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute
Și-așa ne prindă clipa de visare
În desfătarea zilelor pierdute,
Și-a tainelor de nimenea știute.
LA POARTA TA
Când trec și-acum prin fața casei tale,
Mă-nfiorez și pasu-ncetinește
În dreptul porții, unde-n gând, agale,
Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.
Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge
Și gândul mi se umple de tristețe
Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge
Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.
Ferestra ta nu-i plină de mușcate,
Nu mai miroase stratu-a lămâiță,
Din când în când oblonul vântu-l bate,
Și casa e cuprinsă-n deasă viță.
Tu nu mai vii la-inimii chemare
S-aștepți înfiorată la portiță
Și cu peceți de dulce sărutare
Să ne jurăm iubire și credință.
Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,
Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,
Cu stele mi s-o umple bolta mare
Să ne-ndulcească visele cu dor.
Vor fi clipite câte veacuri toate,
Va fi divinul cuibărit în noi,
În dulce vis cerescuri vom străbate
Și-n universuri fi-vom doar noi doi.
*
Pe strada ta, acum, doar vântul bate
Tot ridicând din colburi amintiri,
Le pună-n poarta casei, îngropate
Ca să le ai când poate o să vii.
Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată
Îți las în taină lacrimile mele,
Să veșnicesc cea vreme de-altădată,
Iar poarta ta, s-o țintuiesc cu stele
CUGETÂND ÎN MIEZ DE NOAPTE
Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,
Mai mult dor și îndrăzneală de cât frică temătoare,
Și iubire căt să umplem nesfârșite universuri,
Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.
Noi suntem de-odat cu lumea și-ale sale începuturi,
Suntem frați cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,
Doar atât că ei și alții ne sunt poate înainte
În trăirea lor deșteaptă, belicoasă, ori cuminte.
Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,
Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,
Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse
Făr’ să șim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.
Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare
Și-ntr-o țandără de minte dăm oclol la câte are,
Îl străpungem cu gândirea mai iuțit ca cea lumină
Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.
Mai că știm ce se petrece prin adânc de infinituri,
Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,
Urmele din alte vremuri, ne-nțelese, ce-nfioară
Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.
*
Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,
Până pune-vom troițe la răspântie de stele,
Pân-om bate la cea poartă unde zeii viețuiesc
Și de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.
*
Pân-atunci închideți ochii și vă pierdeți în visare
Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,
Că nu știm ce ne așteaptă în aceea mare mută
Unde scânteiesc luceferi, ce simțirea ne-o încântă.
TÂRGUIND UN ROI DE STELE
Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii
Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare
Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii
Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.
Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare
Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,
Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,
Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.
Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci
Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,
Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci
Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.
Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător
I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,
Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor
Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.
*
Doamne, când făcut-ai astă lume, te-ai gândit că cele stele
Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?
Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele
Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi, m-a îndrăgit?
De-i așa, îți vând de grabă toate cerurile Tale
De rămâne-n întuneric universu-ți nesfârșit,
Rătăci-se-va și luna pe știuta ei cărare
Pentru doi copii sfielnici, ce iubirea i-a-ntâlnit.
SPĂȘIT MĂ-NTORC TU SATULE, LA TINE
Bătrâne sat, de ce-ai uitat de mine
Cel dus în lumea largă mai demult?
C-am vrut să mă domnesc? să-mi fie bine?
Și asta încă tare te-a durut?
Să știi că gândul tot mi-a fost la tine,
La ce mi-ai dat atuncea la plecare,
Smerit să fiu în toate, să fac bine,
Să pun măsură bună-n fiecare.
Să nu te uit pe tine, nemuritul,
Pe popa ce povețe tot mi-a dat,
Pe dascălul ce ma-nvățat cititul,
Altarul cu ioane înstelat.
Nici casa mea, cuibar de veșnicie,
Nici ulița pe care am crescut,
Nici raiul scurs ‘n-a mea copilărie,
Nici prietenii ce-atuncea i-am avut.
Pe unde-am fost nu ți-am făcut rușine
Și-n urma mea doar laude-ai avut,
Te poți făli de vrei, acum cu mine,
C-am fost așa cum încă tu m-ai vrut.
De-aceea astăzi mă întorc la tine
Să-ți mulțumesc și huma să-ți sărut,
Că tu bătrâne sat, ai fost cu mine
Pe unde pașii încă mi-au trecut.
Voi sta o clipă tristă-n țintirime
Cu-ai mei părinți ce-n dragoste m-au vrut,
Să-mi spună unde îs, dacă li-i bine,
Ce-mi face neamul dus cu ei, demult.
Iertare să le cer, că-i creștinește
La câte Doamne, încă le-am greșit,
Eu știu că mama încă mă iubește
Și-n gândul ei mă ține-n veșnicit.
Cu neamul să mă văd și cu vecinii,
Câți au rămas de alți-n urma lor,
Cu prietenii, cu nașii și cu finii
Ce tot se scad și-n urmă lasă gol.
Și pentru toți s-aprid o lumânare
Și-n rugă de iertare să îți cer,
Pe toți ne iartă Doamne, și-mpăcare
Coboară peste suflete din cer.
Iar ție, satul meu, ce cu răbdare
Te duci cu-atale toate-n veșnicit,
Îți dau din suflet bob de lăcrimare
Ca să mă ierți de încă ți-am greșit.
DREAPTA JUDECATĂ
Pe un tron de strălumină, irizând lumină vie
Dintr-o zare fără margini, până-n alta necuprinsă,
Șade Domnu-n așteptare, din lumesc la El să vie
Nesfârșitele cohorte, din cea lume-n părți prelinsă.
Printre ei mă număr și eu, păcătos de bună seamă,
Așteptat la judecată din mizerul pământesc,
Vin spășit, în rând cu ceilalți, tremurând și plin de teamă
Să mă judece Măritul, ca să știe căt plătesc.
Mulți ‚’naintea mea plecat-au în spre iadul cel smolit
Să plătească pentru câte pe pământ au tot făcut,
Prea puțini s-au dus spre raiul cu de toate miruit
Unde-n liniște și pace, veșnici-vor ne-ntrerupt.
-Vino! Zice Sfântul Petru, să-ți citesc din a ta carte
Câte bune, câte rele, mai făcut-ai în lumesc,
În cântar le-om pune toate, să vedem, în care parte
Înclina-se-va balanța, înspre iad, sau spre ceresc.
Și-mi citește lung, Preasfântul, amintindu-mi câte toate
Le-am făcut pe astă lume din clipita de-nceput,
Doamne multe mai uitat-am în a minții neagră noapte,
Bune, rele-amestecate, că pe toate eu le-am vrut.
Și cu cât se-ngreunează talerul cu cele rele
Tot mai jos mi se apleacă ce-a balanță către iad,
Eu mă rog mai fie-n carte fapte bune, din acele
Ce să tragă cea balanță către rai, că nu mai rabd.
Tot se-apleacă într-o parte și-ncealaltă iar revine
De mă trec sudori, răceală, de din cap până-n picioare,
După cum a mele fapte sunt de rău, ori sunt de bine,
Până când mi se oprește, cumpănitu-n nemișcare.
Eu năuc, mă uit cu groază înspre tronu-mpărătesc
Ca s-aud ce zice Domnul, cum a fi al meu destin,
În spre chinul cela veșnic, sau spre raiul din ceresc
Unde oare veșnici-voi, în durere, sau sublim.
Domnul stă și chibzuiește, apoi zice: Hotărăsc!
Să te duc n-amele raiuri câte timpuri o să fie,
Să colinzi prin universuri din înaltul Meu ceresc
Ca să vezi de ce-i pe-acolo, e la fel ca-n poezie?
Și să-ți fie fericirea pe deplin îmbucurată
Mi te las cu-a ta iubită să colinzi cel univers,
Să vedeți minuni ce încă nimeni n-a văzut vre-odată,
Ca apoi, rămână toate, în lungimea unui vers.
*
Prin fereastră, zorii zile, cu-a lor raze lucitoare
Din visarea mea ferice mă trezesc îmbietor,
-Scoală-te! îmi zice tata, hai la sapă pe răcoare
Că hotarul după ploaie, plin îi Doamne, de mohor.
ÎMI MOARE SATUL
Desculț, prin pulberea țărânei, să simt pământul sub picioare,
Pe drumul țări-n colb fierbinte mai dau odată satul roată,
Să văd ce-a mai rămas pe-aicea din vremea veche, de-altădată
Când am mijit în cuibul ăsta, subțire lujer pe sub soare.
Era pe-atunci un sat de oameni ca toți în lume, nevoiți,
Copii ciopor la orice casă și de din ziuă până-n noapte
Pe-aici învolburata viață curgea la vale-n vremuri coapte
Cu toți în hărnicită muncă, la nunți, la crâșmă, pe la sfinți.
Noi, cei mai mici, în voia sorții, mai pusi la muncă, mai uitați,
La săniuș eram în iernuri, iar vara-n scaldă până-n seară,
În primăveri mergeam la stâne prin tina drumului de cară
Și-apoi în lenevoase toamne, eram tâlhari de vii, toți frați.
Hai-hui prin câmpuri și vâlcele, prin Continit și prin păduri
Cătam prin locuri tăinite frăguțe dulci, înmiresmate
Și cuib de păsări, colilie, porumb de fript pe săturate
Și pe sub sălcii plângătoare, afine, zmeur, rugi de muri.
*
Ce vremuri ne-a-ndulcit clipita, ce viață liberă sub soare
Ne-a mângâiat copilăria ce-a fost un rai de timp domnesc,
De-aceea pusu-l-am cuminte, în gândul meu să-l tăinuiesc
Când ani pe cerul vieții mele, pleca-vor cârduri de cocoare.
***
Mă plimb prin sat, încet, agale, e liniște ca de mormânt,
Pe scurte uliți, ce odată vuiau de viață dădătoare,
Acum e totu-n nemișcare și vântul serii parcă moare
Ca sufletu-mi ce-n lăcrimare, se jeluiește-n al meu gând.
Nu moare satul, moare-o lume ce-a fost a vieții nemurit,
Îmi moare datina străbună, îmi moare vița strămoșească,
Îmi moare începutul lumii ce-a fost aici ca să se nască
Și moare dulcea mea minune, de preacurat și de smerit.
AȘA ERA ATUNCI
Motto: ,,E colb pe drumul vechi de care,
Mi-l duce vântul în rotiri,
Se scurge arșița din soare
Pe sate, holde, amintiri”
E mult de când, prin colbul lumii
Desculț spre Coastă mă sileam,
Să duc amiaza, pân’ la prunii
Unde ai mei, mă așteptau.
Pe-un țol, acolo, în umbrare,
Eu cărăușul orișicui,
Scoteam din coș, dintre ștergare,
Mâncarea pentru, nesătui.
Bunicul , se-nchina la ceruri
C-o rugă cald-abia șoptită,
Iar noi, în fiecare feluri
Tot mulțumeam, fie primită.
O zamă groasă de șălate,
Cu boțuri mari de mămăligă,
Îndestulau pe săturate
Cea foame ce-ncerca s-o stingă.
Din fedeleș luau o gură
De apă rece de izvor,
Și-apoi la umbră, cu măsură
Se hodineau în voia lor.
Și iară până la ujină
Scoteau postăți după postăți,
Și-apoi acas’, la sfânta cină
Ne adunam cu toți, din părți.
*
Așa era atunci la țară
Din zori de zi și până-n noapte,
Mereu cu munca pe hotară,
De la pruncie, pân’ la moarte.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
19 septembrie 2020