Epilog la eseul ,,Shakespeare, un psiholog modern”
Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan! E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… „ Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau!
Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie.
La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul: – Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris.
Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici numele lor: ‘prieteni falşi‘. Denumirea trase un clopoţel de alarmă în memoria mea sentimentală clădită pe atmosfera românească abia enunţată, însămânţată încă din anii creşterii mele. Cum să nu fiu interesat de ‘prietenii falşi’, cum să nu mă atragă să-i cercetez? Drept care, l-am vizitat pe profesorul Andrei Bantaş şi i-am propus să semneze cu mine o carte, rezultat al analizei pe care intenţionam s-o întreprind. A fost de acord. Editura s-a dovedit şi ea binevoitoare. Colaboratorul meu universitar a declarat că eram profesor (unde s-a mai văzut ca un student să publice un op ştiinţific?!) şi până-ntr-un an lucrarea muncită cot la cot a apărut sub titlul „Capcanele” vocabularului englez, iar studenţii, colegii mei mai mici, au început a învăţa după ea. Acesta a fost debutul cercetării ‘obiectului’ receptat ca având două aspecte simultan opuse (că, deşi era vorba despre două cuvinte – unul englezesc, altul românesc -, ele reprezentau unul singur, pe acela latinesc, de origine). Tipul special de cercetare a ‘capcanelor’ vocabularului şi limbii în general a prins cheag. Una după alta au văzut lumina tiparului cărţi similare privitoare la mai multe limbi moderne, redactate de sumă de lingvişti, până ce Acad. Alexandru Graur adoptă titlul nostru pentru o scriere ce trata despre aceeaşi materie în cadrul vocabularului românesc şi făcu puţină ordine în cămara ce conţinea cinstea specialiştilor (care, renunţaseră la titlul „Capcanelor”, pentru a nu acredita munca noastră iniţială).
Odată susţinută licenţa, m-am gândit la înscrierea la Doctorat. Nu l-aş fi atacat pe William Shakespeare (despre care, credeam, se spusese tot) dacă, recitindu-l, de plăcere, nu-mi cădeau privirile încurcate asupra imposibilei afirmaţii a lui Iago: „Eu nu sunt cel ce sunt„. Mi-am regăsit „prietenul fals”. Logică nefiind această structură lexicală, i-am căutat explicaţia printre figurile de stil. Nu corespundea definiţiei nici uneia dintre ele. M-am adresat aceluiaşi profesor L. Leviţchi (se apropiase şi mai mult de mine prin aceea că fusese referentul „Capcanelor). Mi-a confirmat inexistenţa figurii. – Nu-ţi rămâne decât s-o botezi. – Imi dau şi eu seama de asta. Dar cum? – Incearcă ceva cu ‘dihotomia’. E un termen la modă şi cred că se potriveşte. Am adăugat, pentru nuanţare, antinomia dihotomiei; astfel, cu doi naşi, figura mea de stil dobândise personalitate socială. Işi putea începe existenţa în Retorică.
Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga mă adoptă în cadrul numărului de candidaţi pe care avea dreptul să-i conducă. Am susţinut admiterea în acelaşi timp cu Ioan Alexandru, cu Dan Hăulică, cu Sorin-Mircea Bottez. Prof. Vera Călin, membră a comisiei, nu părea deloc convinsă de cele ce afirmam despre ‘noi figuri de stil’ descoperite de mine (!), de lectura mea shakespeareană atât de inedită (şi, în definitiv, umilitoare pentru cititorii anteriori ai dramaturgului, nu?!). Mă întrerupea permanent pentru a-mi comunica faptul că nu înţelegea, lucru cu care cădeam de acord cu uşurinţă: abia pricepeam eu însumi cele ce debitam pentru întâia oară în faţa cuiva. Oricât de neînţeles eram, mi s-a acordat admiterea şi începu seria examenelor şi referatelor necesare pe un parcurs de doi ani. Comisiei i se adăugă Nicolae Balotă, cu care împărţisem luni de zile patul din celulă şi cele sufleteşti, la Jilava. Spre stupoarea mea, paşii străbătuţi de mine depăşeau propria mea putere de apreciere. Cedarea Prof. Vera Călin mă tulbură şi mă făcu să mă simt încă foarte departe de ţel. Mă întrerupse în timpul uneia dintre aceste patru expuneri pentru a-mi relata în ce condiţii murise soţul său şi a încerca, alături de mine, să descopere cauza morţii,… într-o ‘criză dihotomică-antonimică’. Disciplina mea triumfase împotriva acelei persoane care se arătase, iniţial, cea mai puţin receptivă în privinţa ei…
Aveam şi teza gata. Însă când e să fii ghinionist… Interveni o schimbare în regulamentul susţinerii. Candidaţii aveau acum nevoie de o recomandare a partidului, confirmată de Cabinetul 2, adică de ‘cel mai mare om de ştiinţă român’ care poseda, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a patru clase primare şi pe care o neisprăvită universitară o decretase ‘doctor’ în chimie, titlu fără de care îi era greu …să fie soaţă şefului de stat.
N-aveam interesul să dezgrop morţii, adică dosarul de fost deţinut politic, mai ales că Patriarhia Română abia mă angajase lector la, pe atunci, Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti. Dealtfel, noul meu loc de muncă nu se bucura de o organizaţie de bază ce să-mi fi susţinut solicitarea pe toate treptele ierarhice ale partidului unic şi dictatorial. Imi imaginam un preot cu mâinile asudate de emoţie, roşii de spaimă şi tremurânde, crispate pe cererea mea, bătând la uşa ‘coanei Lenuţa’, să mă sprijine dânsa şi pe mine…
Am hotărât să public jumătate din teza de doctorat ca o scriere despre Shakespeare. Am depus-o la Editura Albatros. A apărut tocmai peste patru ani.
Profesorul Leon Leviţchi mi-a ieşit în cale cu vreo două săptămâni înainte. I-am povestit aventurile mele. Mă cunoştea din adolescenţă: îmi fusese dascăl la liceul Matei Basarab şi-i frecventasem şi seminariile de la Filologie, ca invitat nevârstnic. Il vizitasem acasă şi mă luase părtaş aspiraţiilor sale de a scrie o operă: Mioriţa – din care îmi şi executa la pianină pasaje ajunse la şlefuire. Îmi istorisise despre comisia instituită pentru traducerea integrală a dramaturgiei shakespeareene, din care făcea parte ca specialist în engleză, pentru sfătuirea scriitorilor ‘membri cu drepturi depline’, deşi mai puţin cunoscători ai limbii din care se presupunea că urmau să tălmăcească. Îmi pomenise despre aplecarea sa spre spiritism, hipnoză, antroposofie şi altele. Mi-a împrumutat Stiinţa spirituală de Rudolf Steiner. Mi-a înmânat unul sau două caiete cu poezii scrise în propria-i adolescenţă şi altul cu notiţe despre hatha-yoga. După eliberare, îl vizitasem, dornic să-i mai văd chipul inteligent, confesiv, provocator, cu ochi albaştri, cu nas ascuţit ce se încheia în două proeminenţe cartilaginoase cu desen vrednic de nasul unui prinţ polonez – era, basarabean, fiu al unui preot ortodox român -, cu pomeţi nu mari, dar evidenţi sub pielea subţire străbătută de vinişoare roşii, şi cu mustăcioara ca spicul de grâu copt, care, asociată, de copilul ce eram, cu aceea a eroilor lui Edgar Allan Poe, preferatul său dintre prozatorii lumii – deci şi al meu! -, şi cu eleganţa neforţată a ţinutei şi atitudinilor sale, mi-l prefăcea într-un englez sadea, cu nimic mai puţin britanic decât Sherlock Holmes, prototipul speciei, pentru închipuirea mea nestrunită din acele timpuri. Va să zică i-am istorisit toată tărăşenia cu cartea, iar el:
– Peste două săptămâni se deschide la Universitatea din Cluj primul Congres universitar de shakespeareologie română. Străduieşte-te să ai gata vreo sută de exemplare, să lansezi Shakespeare – un psiholog modern acolo. El însuşi mi-a prezentat cartea în holul Teatrului Naţional, înainte de un spectacol shakespearean.
În drum spre evenimentul provocat de profesorul meu atât de respectat de mine şi susţinut de el cu cea mai mare dragoste, avu loc un incident neînsemnat în aparenţă, dar ce mă despărţi sufleteşte definitiv de ‘maestru’. Ne îndreptam pe jos, alături, către fastuoasa clădire unde urma să aibă loc lansarea. Preocupat de propriile-i necazuri şi înjosiri sociale, profesorul hotărî să-mi dea ‘cel mai important sfat’ pentru viitorul meu:
– Mihai, dacă vrei să-ţi împlineşti munca pe care o s-o depui de acum înainte, să ştii că n-ai decât o cale: fă-te membru de partid. Dacă eu nu sunt, uite cum stau pe loc (nu putea depăşi condiţia de prodecan). Nu există promovare posibilă pentru cine nu e înscris în partid. M-am albit ca foaia de varză. „De ce mă socoteşte mai lipsit de caracter decât e el?”, am bombănit în sine-mi.
„Doar ştie că am fost condamnat politic, că mi-am irosit prin gherle cei mai frumoşi ani ai tinereţii, că am pierdut facultate, sănătate, iubirea, tot… Cum de mă depreciază într-atâta încât să mă socotească în stare a fi dihotomic-antonimic?!” Reacţia mea afectivă, neexteriorizată carecumva, datorită smereniei cuvenite în faţa unui om cu atâta mai presus decât mine, fu zdrobitoare; sufeream de mândria săracului: nu întrezăream partea bună a lucrurilor, anume că dascălul intenţionase să mă apere de relele ce mi le pregătea viitorul, că mă voia ajuta să mă realizez. Pentru mine, nici o realizare nu era mai de seamă decât aceea morală, de respingere a bestialităţii comunismului, impusă fără excepţie tuturor intelectualilor răspunzători – după cum judecam eu viaţa. Şi, astfel, am greşit faţă de acela care mă formase.
Presa literară primi cu bunăvoinţă debutul meu ca cercetător în acest teritoriu. Timpul trecând şi împrietenindu-mă cu redactoarea de care depinsese publicarea eseului, într-o bună zi îmi mărturisi de ce acesta întârziase patru ani în sertarul dânsei:
– Ştiţi, când am văzut ce teorii originale aveţi, ne-am temut că o-ţi fi tradus cartea dintr-un specialist britanic sau american ale cărui concepţii n-au ajuns până la noi. Ah, conştiinţa inferiorităţii noastre culturale, cum a mai adâncit-o comunismul, interzicând accesul la informaţia cultural-ştiinţifică!…
– Dacă nu venea domnul Dan Grigorescu din Statele Unite, nu văd cine putea face un referat cu adevărat calificat din acest punct de vedere. Doar sosea de la izvorul ştiinţei…,nu?
– Şi ce a spus?
– Să n-avem teamă. Nimeni nu l-a mai privit pe Shakespeare de pe aceste poziţii. Ne-am bucurat foarte tare şi am dat drumul lucrării în tipografie.
Periculos lucru să te dovedeşti ieşit din comun, fie şi pe atâta de puţin cât o făcusem eu…
Acelaşi neuitat L. Leviţchi, iniţiindu-se o serie nouă de Opere complete shakespeareene, menţionă în Studiul Introductiv (vol. I, p. 103, nota 2) o listă a „bibliografiei obligatorii” din domeniu: William Hazlitt (1817), Levin L. Schücking (1922), E. E. Stoll (1933), Theodore Spencer (1942), Leo Kirschbaum (1962), Alexandru Olaru (1976) şi …Mihai Rădulescu. Ce-mi puteam dori mai mult?
–––––––––––
Mihai RĂDULESCU