Ghiocelul și brândușa
De-abia venit pe lume, un tânăr ghiocel,
Cu trupul lui cel firav și tras ca prin inel,
Îndată puse ochii pe-o veselă brândușă,
Ce-și etalase nurii și chipu-i de păpușă,
Pe talia ei zveltă, cu unduiri hazlii
A rochiei cloșate, în nunțe viorii.
Cum primăvara vine pe orișicare plai,
Cu pofta ei de viață și-ntregul ei alai,
Își zise ghiocelul, privind în jur nătâng:
– E cea mai dulce floare de pe întinsul crâng.
Cum să îi spun eu oare că vreau să fie-a mea?!
Și tot gândind la dânsa, idila încolțea …
Brândușa nu da semne că i-ar păsa de el,
Că nu îl auzise rostind vreun cuvințel.
Asta până ștrengarul de vânt i-a înclinat
Și-atunci întâia oară, timid, s-au sărutat.
Când frageda iubire se-nfiripa ghidușă,
Din rădăcini îi smulse un drac de țigăncușă.
Morala ce desprins-am poate-i stereotipă:
E viața mult prea scurtă, să irosești și-o clipă …
——————————-
Mihaela BANU
Târgoviște
14 aprilie 2019