Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.
Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).
Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.
Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.
Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.
Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.
Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Astfel, de la simplă povestire de fapte și întâmplări, romanul se transformă încetul cu încetul într-o subtilă analiză a condiției umane. Exemplele sunt multiple – de la situațiile de viață ale celor două prietene la cele ale cuplurilor care participă benevol la concurs, fiecare cu propria experiență de viață, fiecare încercat la un moment dat de tragedii care l-au marcat și pe care a reușit să le depășească. Fiecare dintre aceste cupluri devine un caz exemplar și prilej pentru naratoare de a analiza și reflecta asupra destinului oamenilor.
Concursul este, de fapt, un fel de joc pe care îl acceptă cei care iau parte la el – de la cuplurile respective, la oganizatori ori spectatori. Odată urcați pe vas, odată intrați în viață, fiecare își asumă un rol, chiar dacă, așa cum simbolic este inserat momentul cu oglinzile deformatoare de pe vas, știu că „nu se cade” a se opri. Iar atunci, conștientizând „jocul”, cuplurile participante la concurs își rememorează întâmplările vieții, aleg „spovedania” ca pe un catharsis.
Cei de pe vas sau cei rămași acasă caută, în fond, vindecarea – Anca la o mănăstire, după ce îi murise iubitul într-un accident de mașină, Teodosia și ceilalți pasageri pe vaporul ce-i ducea pe Mediterană în căutarea unor locuri ce ascundeau în vestigiile lor alte istorii, alte vieți.
Și totuși – să nu uităm că titlul ne-o sugerează! – niciodată vindecarea nu e deplină, chiar dacă amiaza vârstei cheamă trecutul ca pe o „lampă așezată la intrarea viitorului, ca să risipească întunericul ce-l acoperă” (dacă ar fi să preluăm celebra frază a preotului-filosof Lamennais).
Amiaza nevindecată este un roman care pare – la o lectură superficială – a fi o prezentare a unor simple povești de dragoste. Tehnica prin care autoarea le aduce în fața cititorilor, acel corsi e ricorsi al întâmplărilor vieții personajelor, precum și știința analizei psihologice ori cea a descrierilor, îi conferă însă un statut aparte și îl înscrie în tradiția romanului psihologic interbelic.
–––––––
Mihaela ALBU
3 ianuarie 2020
București