Purced a scrie mici amintiri ale copilăriei mele, până la atingerea vârstei de cinsprezece sau şaisprezece ani.
Adesea în bună-voire visam că zbor. Rostul acestor vise ale mele nu reuşea să-mi se explice, ceea ce nu însemna că nu aducea în mine atâta fericire. Dimpotrivă, la trezire rămâneam toată ziua trist şi arţăgos. Totuşi, din păcate, trebuia să muncesc, şi, când mă ocupam cu ceea ce aveam de făcut, prin forţă majoră, izbuteam să mă detaşez. Vorbind despre muncă în viaţa mea, am făcute câte ceva. Începând de la unsprezece ani.
La ţară, se obişnuia să se stropească viile pentru a le feri de peronospora, o boală a plantelor, şi de aceea se efectuau aceste pompări. Treaba mea era să aduc apa celui cu pompa, care o vărsa în ea spre a-şi continua munca. Recipientul era o amforă de cinsprezece litri şi, natural, trebuia să merg Înainte şi înapoi până ce termina de udat întregul câmp. Apoi pentru a rămâne legaţi de câmpie.
Sosea vremea culesului viilor, care cădea la finele lui septembrie, începuturile lui octombrie. Sosea şi pentru femei, care aveau misiunea să taie strugurii, şi fiecare avea un vas unde se puneau strugurii, când îl umpleau trebuia golit şi asta era datoria mea de a merge să-l golesc într-un vas mai mare, iar apoi să-l aduc gol spre a putea continua munca. Şi, natural, pe tot timpul recoltei, atitudiea mea era aceea de a merge Înainte şi înapoi până la sfârşit.
Cât despre vârsta menţionată, este vorba că aveam unsprezece ani. Greutatea mea corporală era de douăzeci şi opt kg, dar fizic, chiar dacă slab, graţie bunului Dumnezeu, eram sănătos tun. Cu toată figura mea longilină, dar, aş spune, silinţa mea în oricare loc unde am muncit, nimeni nu s-a plâns de prestaţiunile mele. Deseori, reuşeam să fac mai mult de cât era nevoie şi de cele mai multe ori eram lăudat şi mi se mulţumea şi, natural, aceste laude mă umpleau de bucurie, dându-mi forţa şi spiritul de a continua în viitor, şi nu m-am oprit până la ajungerea vârstei pensionării mele.
Fără a deplânge tot ce am făcut, vorbind mereu despre muncă. Plata acestor munci ce le-am făcut la vârsta de unsprezece ani era de 300 de lire pe zi, comparând cu euro, ar veni cum am spune 1 euro şi cincizeci de sutimi. Pentru unii poate părea o inerţie faţă de azi, dar pe atunci acelea erau plăţile ce se retribuiau.
Căci, oricât era de puţin, tot reuşeam să aduc o contribuţie familiei, dând ajutor necesar supravieţuirii. M-am născut într-o familie numeroasă. Eram antepenultimul din nouă fii. Tatăl meu, fie pomenit, cu toate că muncea, nu era suficient, pentru a face faţă tuturor exigenţelor familiei. Amintesc doar de vremurile dure de atunci şi dificultatea de a debarca lunarul. Dar în pofida condiţiilor precare, puţin de tot ne lipsea pentru a fi fericiţi. Vobind de fericire, toţi, indistinct, aveau un comportament fratern, ca să nu mai vorbim de prieteniile fondate pe cinste şi umilinţă. Erai ajutat la nevoie, fără scopuri secundare, nu cum se întâmplă acum, mereu cu intenţii de a avea o confruntare, ori pentru interese ascunse. Lumea pe atunci nu era egoistă precum azi, ambiţioasă lipsă de scrupule.
Condiţia care a dus la acest comportament al oamenilor a fost oil Boom-ul economic, renegând frăţietatea tuturor popoarelor şi respectul pentru om, de oriunde ar proveni. Nu vreau să mă divulg în aceste critici comportamentale ale oamenilor de azi, pentru că ar trebui spuse încă atâtea lucruri ca acelea, încât n-ar ajunge o carte pentru toate manipulările persoanelor corupte, lipsite de scrupule şi fără omenie, carenţi de credinţă şi religiozitate, făcând rabat de la legile lui Dumnezeu, continuând a trăi în liber arbitrul propriului egoism, încălcând legile sociale pe care le învaţă constituţia, menţinând comportamentul contrafăcut şi dictatorial, pe cheltuiala aceloraşi persoane care trăiesc în legalitate socială şi, natural, mai mult ca oricând în legile domnului, timorate de pedepsele impuse de cele zece porunci.
Voiesc să mă opresc un pic, spre a vorbi despre cei care gestionează o ţară, adresându-mă politicienilor în mod special, nu că aş face-o în mod specific României, dar în toate ţările din lume, natural, în ţările democratice, excluzând ţările dictatoriale. Dar mă refer la politicieni care au fost aleşi de popor şi deci dându-le însărcinarea de a le administra expectativele şi sperând că vor face o utilizare bună a misiunii ce li s-a încredinţat. Persoanele care dau votul acestor politicieni ar trebui: prin confruntare, a li se da condiţiuni sociale de a înainta economic, încercând soluţiunile cele mai adaptate ţării. Dincolo de culorile sau provenienţa partidului lor. Neamul nu are mistica pentru a da o valorizare a provenienţei lor, dar alegerea pe care o fac e doar pe încredere, sau pentru admiraţie, sau pentru că îl cred capabil să le dea bunăstare şi mai presus de orice îl cred o persoană cinstită.
Aceste expectative pe care le cer nu ar trebui să-i deziluzioneze. Mă gândesc la toţi politicienii de bună credinţă care au frică de Dumnezeu, astfel încât să persevereze întru cauze drepte spre a da ţării soluţia către progresul în toate sensurile. Condiţiile pentru a putea ajunge la aceste ţinte se pot obţine simplu, prin menţinerea împreună cu toţii, vorbesc de cine guvernează şi de cine e în opoziţie, creând un team, unind propriile forţe, pentru a avea o reuşită majoră la soluţia de care ţara are nevoie, lăsând deoparte propriile ambiţii ale escaladelor personale. Aceasta este părerea mea ca observator, dându-vă acest mic sfat.
Dar pricep că a obţine ca asta să se întâmple ar însemna un miracol politic, care ar putea fi istoric. Prin urmare, consider că totul e utopie. Dar apoi se zice că nu există nimic imposibil, destul să vrei, ţinându-se angajamentul pentru reuşită.
Mă felicit cu toţi cei ce susţin această a mea iniţiativă. Dându-le augurarea unei bune reuşite şi cu orgoliul de a fi creat un bun obştesc. Soluţiile de a putea ajunge la aceste obiective se ating făcând cecetări în varii domenii, unde există posibilitatea de a crea infrastructuri care lipsesc ţării. De exemplu, agricultura în care România are o bogăţie inestimabilă, în acest domeniu, şi nu se exploateză minimamente din cât s-ar putea fructifica, şi şi-ar aduce contribuţia, creând o cantitate de locuri de muncă, iar, vorbind de muncă, s-ar reduce şomajul, pentru a nu constrânge atâţia oameni să plece în alte ţări.
Vorbind despre pământ; sunt atâtea moduri cum să-l întrebuinţezi. Spre a da un exemplu. Făcând plantaţii de flori nu la nivelul de a satisface nevoia ţării, ci pentru a le exporta în exterior, cum fac olandezii, şi pentru că pământul vostru este foarte fertil şi nu ar fi probleme de producţie. Acesta e unul din atâtea feluri de cum s-ar utiliza, dar există şi alte sisteme de producţie. Un alt mod ar fi acela de a creşte vite, mereu la nivel de exporturi.
Am atâţia amici politici, nu la nivel guvernativ ca parlamentari, dar exercită aceeaşi politică administrativă. Adesea se discută de politica guvernativă în general, pe toate domeniile de actualitate. Discutendo: Soluţiile cele mai convenabile de aplicare a căilor de urmat, cum să se investească, pentru a căuta să se dea ţării resurse economice. Cum să exploatezi ceea ce statul are la dispoziţie spre a face uz. Şi dându-mi părerea acestor amici ai mei, încă şi ei mi-au dat-o pe scurt, ca soluţii primare de a investi în agricultură. Dar există atâtea alte soluţii, de exemplu de a se face o cercetare comercială la nivel european a acelor producţii care au carenţă de produse şi se importă de la alte naţiuni, şi să producă acele produse. Dau un exemplu al Italiei, resursele noastre sunt bazate exclusiv pe acest tip de muncă. Materialele care se folosesec se află pe câteva domenii şi aceste lucrări se exportă în exterior contribuind la economia ţării. Noi nu avem subsoluri în remiză ori mine de exploatat cum aveţi voi, care şi în acest domeniu aveţi încă bune posibilităţi, ca soluţie la nevoia voastră. Mă ţin de-o parte de cei ce mă simt încrezut cu asemenea idei.
Cerându-mi umil iertare şi scuzându-mă pentru exuberanţa mea ca interlocutor al vanei Glorii.
Mă întorc a vorbi despre aceste fatidice vise ale mele, cu simplicitatea unui copil care caută cu orice preţ să atingă această sete de a zbura, fără a se gândi la riscul ce i se împotrivea. Dar încăpăţânarea mă făcea să nu renunţ la această aventură.
Prima oară s-a petrecut într-o zi de iunie de toată frumuseţea. Vorbesc de pământul din josul locuinţei unde trăiam şi, privind dedesubt de la etajul al treilea, vedeam plante cu fructe, cu ramuri pline de abundenţa acelor fructe, mai ales un cais, mai mare în dimensiunea sa decât celelalte, care emana un parfum tare al aromei sale. Aflându-mă în faţa acestei mari panorame de delicii, m-a cuprins o dorinţă foarte intensă de a ajunge jos, spre a degusta aceste fructe cât mai repede cu putinţă.
Dar fratele meu geamăn încerca în toate felurile să mă facă să renunţ la isprava mea, pomenind riscul care nu-mi trecuse prin gând în previziunile mele, el fiind mult mai ponderat în soluţiile temerităţii mele. Dar de această dată nu fu poasibil a-mi da linia dreaptă, pentru că hotărârea mea era ireversibilă.
Deschisei fereastra şi, punându-mi picioarele pe pervaz, ridicai ochii la cer rugând pe Dumnezeu să mă ajute. Mă aruncai cu capul în jos, când ajunsei la circa trei metri înălţime, mă pusei în poziţie verticală şi, spre marea mea stupoare, sosii la sol fără nicio formă de gravitaţie, adică impactul a avut loc ca şi cum greutatea mea n-ar fi existat, deci, făcând exemplul, că trupul meu era ca un fulg.
Mă ridicai încă o dată privind cerul, cu titlu de mulţumire. Rămăsei în picioare pentru câteva secunde şi-mi dădui seama că picioarele mele nu se sprijineau complet pe pământ, ci rămâneau la circa o duzină de centimetri în gol de la sol. Locul unde se petrecuse această aterizare a mea era acoperit de iarbă foarte joasă şi, rămânând în poziţie verticală, picioarele mele atinseră partea superioară a acelei ierbi. Începui să mă mişc, hotărând să ajung la prima plantă, cea mai apropiată de unde mă aflam.
Era un cireş. Dar, mişcându-mă, am realizat că nu era necesar să acţionez picioarele, ci reuşeam acelaşi lucru fără a face normal paşii necesari. Ajungând sub plantă, începui să le aleg pe cele mai mature pentru a le mânca, dar partea inferioară nu avea multe mature. Decisei să pot ajunge la partea superioară. Şi, cu mare stupoare, observai că o pot face fără nicio forţare fizică, ci se întâmpla simplu, după voirea mea, rămânând mereu în aceeaşi poziţie verticală.
Sfârşind de degustat cireşele, la douăzeci de metri de unde mă aflam, era această enormă plantă de cais şi, în acelaşi mod de locomoţie, sosii. Şi aici, folosind acelaşi mod de la prima plantă, reuşii să culeg pe cele mai mature; parfumul şi dulceaţa acestui fruct erau afrodisiace, şi le mâncai, cu pielea crăpată. După ce mă săturasem de cireşe şi caise, nu mai era loc de vizitat alte plante, pentru că stomacul meu era plin, şi amânai pe data următoare.
Hotărând a mă întoarce acasă, nu aveam chef să urc pe scări, ci să folosesc aceeaşi minune, pentru a mă întoarce sus, la etajul al treilea, unde locuiam. Ajuns sub casă, avui un pic de frică şi ezitare. Această nesiguranţă mi-o transmisese fratele meu, datorată ponderaţiei sale, de a nu-mi face riscuri, pentru nevătămarea mea. Dar încăpăţânarea mea, gândind la reuşita de a ajunge jos, de ce nu trebuia să reuşească a merge şi în sus?
De aceea, fără a mai reflecta, tentai escalada pentru a ajunge la punctul de plecare. Ridicând sus braţele, desluşii zborul spre înalt şi nu aflai niciun obstacol pentru a ajunge, în picioare, pe pervazul ferestrei. Şi intrai în casă ca şi cum aş fi făcut o plimbare.
Cu tot entuziasmul şi bucuria expediţiei, şi găsindu-mă în capacitatea de a zbura, că nu era un lucru ce se întâmplă toate zilele unei fiinţe umane, de a reuşi să zboare, dar mă socoteam unul din fericiţi, cu darurile ce mi le descoperisem. Gândind la toate performanţele pe care le-aş fi putut obţine în atletism, în toate specialităţile sale, şi bătând toate recordurile mondiale. Dar abia sfârşi fantasticarea, că se făcu trezirea-mi.
Găsindu-mă în cea mai tristă realitate a unei mizere fiinţe umane, cu toate precarele sale condiţii de viaţă.
Rămăsei în pat pentru câteva minute, găsind modul de a reacţiona şi promiţându-mi a continua să trăiesc, chiar dacă înghiţisem broasca, augurându-mi s-o diger cât mai repede posibil, pentru această dezaventură. Mă ridicai şi, scrutând fereastra, întrevăzui lumina soarelui strălucind, şi, privind afară, reuşii să-mi dau forţa să continui ceea ce făceam zilnic, de obicei. Ziua mi-am trecut-o în atelierul meu de tâmplărie şi, natural că apucându-mă de treabă, nu cred că puteam reuşi să o efectuez cum făceam normal, dar cu toate acestea aveam, nu mai puţin, intenţia de a nu rămâne neajutorat pentru că ar fi fost mai greu să treacă ziua.
Punându-mi mintea cu ceea ce mi se întâmplase, nu acceptam uşor a mă găsi în cea mai angoasantă şi lugubră realitate. Şi pentru că era ca şi cum mi s-ar fi întâmplat o mare dizgraţie. Dar, gândindu-mă bine, a fost doar un vis. Chiar dacă se lăsa cu amar în gură. Aveam datoria să uit cât mai curând, fără a-mi crea o tragedie, pentru că viaţa continuă, şi nu trebuie cârpăcită cu vise.
Mi-am promis mie însumi că, dacă aş fi avut oportunitatea să visez încă, sub acest prodigiu oniric al meu, voi vroi să-l exploatez la maximum, pentru a constata unde poate ajunge imaginaţia propriului creier. Încercând, încă, a putea înţelege cum se întâmplase aceasta, spre a avea o explicaţie şi a putea da o evaluare la nivel fizic.
Căutând să găsesc în mine însumi soluţia şi gândind că raţiunea sau cauza se datorează vreunei ambiţii represate, pe care n-o ştiam, dar precum orice fiinţă umană de pe faţa pământului, toţi, indistinct, au asemenea percepţiuni, ţinându-le bine ascunse fără a le dezvălui. După modesta mea părere, pentru a da o evaluare materiei cenuşii, gândesc că ar fi un lucru greu de definit. De aceea consider că nici psihiatrii nu sunt în măsură să ajungă la fundul acestei nesecate mine a creierului.
Mă opresc un moment pentru a vorbi despre fratele meu geamăn, pentru a da o indicaţiune asupra rolurilor pe care le are în privinţa mea. Partea mea consistă în a aduce deciziile în faptica vieţii, încercând a merge pe căile de parcurs, în modul cum am făcut-o mereu până azi, în cinste şi umilinţă, spre a nu cauza daune altora, ci încercând pe cât posibil să dau ajutor, în limitele putinţei, fără a cere în schimb nicio formă de răsplată. Apoi, sunt de mentalitatea acelora care spun că, uitând a face bine, te gândeşti să faci rău.
Dar ca toate fiinţele umane, chiar dacă numele meu este Achile, nu pot spune că sunt invulnerabil. Iar în cursul vieţii ţi se întâmplă ceea ce te aduce să te facă a-ţi pierde controlul propriei răbdări. Uite că soseşte şi rolul fratelui meu, şi pentru că el este partea sufletului care îmi dă forţa să reflectez la a nu comite lucruri greşite, să nu mă facă a mă pocăi de a fi reacţionat la mânie. Dar nu a reuşit niciodată în tentativa de a mă obstacula, pentru că nu exista premeditarea şi timpul necesar de reflexiune, dar trebuie admis că în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri a avut mereu mai binele, de aceea dând acceptarea scontată sfaturilor lui, cu stare bună de ambele părţi.
Amintindu-mi de maică-mea, fie pomenită, stând de vorba cu femeile din vecinătate şi vorbind de vicisitudinile vieţii, fiecare dintre ele povestind-o pe a sa, erau lucruri zilnice ce se petreceau în mediul familial. Apoi se ajungea a se vorbi despre propriii fii şi de caracteristicile lor comportamentale. Dar lucrul cel mai important pentru ele era acela de a da o apreciere pentru cel cu care avusese mai puţine supărări pentru a-l creşte. După ce vorbise de toţi fraţii şi surorile mele, venea rândul meu, şi-mi făcea plăcere auzind-o spunând că, dintre toţi, eram cel ce nu mă trezeam noaptea niciodată, şi aşa putea şi ea să doarmă netulburată până dimineaţa.
Explicaţia pentru aceasta vine pentru a face înţelese lungile mele vise onirice. Ceea ce intră în constituţia mea naturală. Atât cât să dau un exemplu, o dată adormit, nu mă trezesc uşor nici cu zgomote, şi nici dacă ar fi să mă mute dintr-un loc în altul. Înapoi acasă, într-o dimineaţă! După ce petrecusem noaptea cu amici mâncând şi bând, distrându-ne, sosii acasă un pic obosit aşa că m-am şi pus în pat, iar după câteva minute adormii. Găsindu-mă în mijlocul unei câmpii, zburând în lung şi în larg în condiţii fizice şi cu caracteristicile unei păsări care, cu beatitudine, mă purta în rătăcire, fără niciun ţel.
Ziua era de o luminozitate splendidă şi radioasă, încât reuşai să vezi, de la înălţimea la care mă găseam, lucruri mici fără a mă forţa, dar grija mea era să înţeleg în ce zonă mă aflam. Nu ai mijloc de a percepe geografia, ca atunci când te găseşti pe pământ.
În câteva secunde, cerul se întunecă şi, imediat. mă gândii la introducerea din de Dante Aligheri. Care zice:
Nel cammin di nostra vita mi ritrovai in una selva oscura.
În drumul vieţii noastre m-am trezit într-o pădure întunecată.
(Pe calea vieţii noastre mă aflai într-un crâng de-ntuneric.)
Dar înălţând ochii în sus, nu văzui niciun nor. Întunecarea venea… Nu ştiu cum să numesc acest lucru gigantesc care se afla pe ţeasta mea. Apreciindu-i mărimea, era de o dimensiune comparabilă cu un teren de fotbal. Caracteristicile nu reuşeau să dea o siluetă precisă, dar o vedeam ca pe o formă de dreptunghi. Nu se auzea niciun zgomot, dar, în compensare, spre ciuda mea, începu să-mi fie frică a respira, era ca şi cum mi-ar fi lipsit oxigenul.
Nu trecu mult timp şi văzui venind în jos ceva, în direcţia mea, ca o formă de pâlnie. Apropiindu-se, realizai că era o plasă, geamănă plaselor folosite de pescari. O trecură dedesubtul înălţimii la care mă găseam, iar apoi mă aflai în centrul acestei pâlnii, cu partea inferioară într-o poziţie rigidă.
Începură să mă tragă în sus. Starea mea sufletească îmi prevestea sfârşitul. Şi nu reuşii să am o reacţie ca pentru a mă libera, acceptând ceea ce mi se întâmpla, şi pentru că încet-încet forţele mele nu mai erau în măsură să reacţioneze.
Începeam să înţeleg că am fost răpit de Extratereştri. Apoi îmi recăpătai cunoştinţa, dar nu reuşeam să-mi explic în ce scop mă duceau în vizuina lor şi care să le fi fost intenţiile în ce mă privea.
Ajungând la înălţimea planului, plasa care mă înfăşura se opri din ambele laturi făcându-mă să înţeleg că trebuie să cobor. La sosirea mea nu era nicio fiinţă să mă aştepte. Abia pusei piciorul în această navă mare şi auzii o voce expilcându-mi ce să fac. Primul lucru care mă lăsă zăpăcit fu vocea dându-mi instrucţiunile, era într-o perfectă italiană. Chiar de mi-era frică să respir, simţii o uşurare auzind vorbindu-se însăşi limba mea.
Primul lucru de făcut, îmi zise, să intru în prima cabină şi să-mi pun masca de oxigen şi să stau câteva minute până când îmi voi fi recăpătat forţele normale, reuşind să nu mai am nevoie de ea. Înainte de a intra în cabină, structurile acoperind pereţii nu reuşeam să înţeleg din ce material fuseseră făcute, dar aparent mi se păreau de plastic. Intrai în cabina care mi se spusese şi, automat, se închise în spatele meu. Era ca un ascensor, dar înăuntrul unui spaţiu de de circa patru mp. Cu o măsuţă unde se găsea masca, şi, flancat de un scăunel tapiţat cu forme anatomice, acesta înclinat uşor înăuntru, aşezându-mă şi, sprijinindu-mă cu spatele, simţii deodată o plăcută senzaţie de comoditate.
După ce mă odihnisem şi punându-mi masca, înţelesei deodată că ceea ce aspirasem erau substanţe care, rămânând în ambianţa lor, nu aş fi avut probleme de respiraţie. Vocea se făcu reauzită spre a-mi da alte instrucţiuni de ce trebuie să fac. Îmi spunea să intru în cabina a doua şi dezbrăcându-mă de tot ce purtam astfel rămânând complet nud. Făcut asta. În aceeaşi cabină, în partea dreaptă, se deschise altă uşă, în acelaşi mod precum cele precedente. Şi, invitându-mă să intru, spunându-mi să fac un duş. Dar asta înţelesei imediat ce intrai, pentru că era mobilată cu toate cerinţele şi accesoriile pe care le comportă un duş, robinetul precum şi duşul.
Deschid robinetul, cum se face normal la duşurile noastre. În locul apei, ieşea un abur, cu căldura potrivită nevoii noastre, calorie medie. Ca şi cum s-ar fi ştiut despre modul cum o foloseam eu. Acest abur avea un miros straniu, pe care nu l-am mai simţit niciodată. Dar nu mă supăra, nici dacă îl respiram. Ba chiar îmi dădea senzaţia de euforie întregului corp. Abia sfârşi de ieşit acest abur, după câteva secunde, începu să curgă un lichid precum cele pe care le folosim noi normal făcând duş. Vocea îmi dicta cum trebuie folosit acest lichid şi să-l stropesc pe toate părţile corpului, minuţios, fără a omite nicio parte.
Acest lichid, în locul aburului, avea un parfum foarte intens, pe care, din păcate, nu mi-am putut da seama cu ce floare puteam să-l compar. Dar îmi amintii de un parfum pe care i l-am dăruit unei femei, cu mulţi ani în urmă, şi se numea „Orhideea Neagră”, şi nu ştiu dacă se mai găseşte în comerţ. După ce m-am executat, pe cum îmi spuseseră să fac, din acelaşi duş începu să curgă atât de dorita apă. Dar, din păcate, mi-a părut că nu era ca anoastră, pentru că simţeam un miros de alcool. Şi, apoi, trebui să mă supun la ce oferea casa, fără să-i fac să înţeleagă disconfortul meu, în folosirea acelei ape.
Sfârşind cu spălatul, îmi spuseră că pentru a mă şterge găsesc găsesc într-un dulap cele necesare. Abia terminat, aceeaşi voce, să trec în altă cabină unde voi găsi un costum, şi, natural, spunându-mi să-l îmbrac, mereu cu aceleaşi metode din alte cabine, cu dispozitive de deschidere şi închidere. Îl găsii agăţat şi, punându-mi-l, părea a fi fost de metal, dar partea internă era din stofă moale, care în contact cu pielea era plăcută. Costumul era croit dintr-o unică bucată, cuprinzându-mi şi picioarele.
Sfârşind de îmbrăcat, se deschise altă uşă, şi mă aflai în faţă cu un coridor lung. Mergând pentru a ajunge la capătul acestui coridor, am simţit sub picioare ceva moale, care nu scotea niciun zgomot. La circa un metru de terminare se mai deschise încă o uşă, cu dimensiuni mai mari decât celelalte în lărgime şi înălţime.
Ajuns la intrare, fusei asaltat de curiozitate şi rămăsei fascinat văzând acest mare salon, cu toate contururile şi decorurile sale. Zăbovii un minut să-i admir frumuseţea. Dar nu-mi fu suficient, pentru a putea defini minuţios toate părţile care-l compuneau, în maestozitatea lui. Fusei orbit de splendoarea lui.
Primul lucru pe care-l notai era un lampadar ce se afla mai mult sau mai puţin în centrul salonului, şi, pentru a face o comparaţie, de mărimea celui de la Scala di Milano, emanând lumini de varii culori, dând senzaţia de linişte şi pace. Toţi pereţii erau acoperiţi de o specie de ţesătură, ce-o fi fost nu ştiu, dar avea o lucire comparabilă cu mătasea noastră. Sub această cuvertură se putea observa un fel de căptuşeală. Apoi, în nicio parte nu se vedeau colţuri ascuţite, ci numai rotunjite.
Dimensiunea acestui salon, aproximativ, de circa două sute mp. Partea dreaptă era formată din trei nave cu intrari comparabile cu bisericile noastre. Privitor la nivelul întregului salon, cele trei intrări, ca nişte nişe, erau mai înalte cu doi paşi. Părţile interne formau un semicerc, iar, rezemate de perete în aceeaşi formă, erau divane acoperite cu ceea ce apărea a fi piele, de culoare albă lucioasă. Dar nu avusesem încă modul de a putea atinge, pentru a confirma, dacă or fi fost, cum deja am zis, din piele.
În faţa acestor divane, era o structură care servea drept masă, natural, un pic mai mică decât divanele. În centrul acestei mese era un candelabru, în formă mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele folosite de evrei, cu şapte sfeşnice, de culoare galbenă strălucitoare, care la prima vedere părea aur, dar nu aveam încă certitudinea că erau acest metal.
În jurul mesei, natural, în partea superioară, erau aşezate potire, tot de aceeaşi culoare, iar împrejurul acestor potire erau încorporate pietre de varii culori iar numărul acestor potire era şapte. În faţa mesei erau trei scaune de aceeaşi culoare cu divanele. Toată această observaţie a mea privea numai prima arcadă, inclusiv intrarea, care făcea legătura cu mobilierul. Celelalte două, mai avansate, nu-mi erau încă la vedere, după cum erau compuse. Restul din tot ce vedeam era un pic greu a-l defini minuţios, în structura sa, dar, cu siguranţă, era de o frumuseţe inegalabilă. Nu mă lungesc să dau detalii.
Nici nu sfârşisem de privt totul şi era ca şi cum mi s-ar fi citit în minte că înrobirea mea era terminată. Pe latura stângă a ambientului, se deschise o uşă. Şi apare un domn îmbrăcat cu o tunică albă, de felul celor folosite de arabi. În cap, nu avea nicio coperitoare, Notai forma sa, de cum era făcut. Avea forma mai mult sau mai puţin similară cu a noastră, dar cu o proeminenţă, înainte, a frunţii. Fără umbra unui fir de păr. Faţa, de culoarea cerii. Ochii, un pic înfundaţi. Nasul, puţin turtit. Tăietura gurii era aproape imperceptibilă, iar bărbia, aş spune, aproape invizibilă.
Pentru a nu mă face observat, încercai să schiţez un zâmbet, dar înţelesei de la expresia sa că eram o ficţiune în ce-l priveşte. Venindu-mi în întâmpinare, şi eu mă îndreptai înspre el, cu braţul ridicat, cu mâna înainte. Îl ajunsei. De îndată ce-i fusei aproape, îmi întinse şi el mâna. Iar strângând-o era ca şi cum aş fi avut în mână patru oase descărnate la maximum, cu degete proeminente, făcând o comparaţie cu mâna unui schelet.
Dar el, fără a-şi face scrupule, îmi spuse, natural, după complimentele prezentării: noi avem această structură fizică (adăugând că:) nu am reuşit încă să ne putem schimba, să ajungem la înfăţişarea voastră, cel puţin în privinţa de a fi mai prezentabili. Vorbind de această problemă a lor, merse în partea opusă de unde ne aflam, dându-mi de înţeles a-l urma şi, apropiindu-se, îmi puse mâna pe umăr. Sosim aproape de scaune şi, făcându-mă să şed pe cel central, el se îndreptă spre divanele din faţă, aşezându-se exact în direcţia mea.
Mă întrebă imediat cum mă simt. Dar cu o strâmbătură îl făcui să înţeleagă că nu stau bine în ce priveşte respiraţia mea. La un semn al mâinii, după câteva secunde, apare o femeie cu tava şi, deasupra, cu un container. Şi aceste obiecte, din acelaşi material ca potirele. Turnă întâi în potirul meu conţinutul, apoi interlocutorului meu. Privind femeia, curiozitatea mi-a fost să văd diferenţa dintre bărbat şi femeia îmbrăcată în acelaşi mod ca bărbatul. Dar în semnele somatice ale feţei erau diferenţe. Fruntea era mai puţin proeminentă, ochii mai puţin scufundaţi, nasul neturtit, buza un pic mai cărnoasă, şi chiar barba puţin mai vizibilă decât a bărbatului. Şi avea pensate sprâncenele. Dar pe craniu, nicio diferenţă, adică totalmente cheală. Terminând de turnat lichidul, se roti către el, pentru a întreba ce trebuie să facă, şi, cu un semn al mâinii, o făcu sa înţeleagă că putea să plece. Lăsă conainerul pe tavă, înţelesei că avea să plece. Îi mulţumii, ea înclină capul şi se depărtă.
Luă în mână potirul şi mă invită să beau, spunându-mi că era un tonifiant, că mă voi simţi mai bine fizic. Pentru a spune adevărul, eram un pic sceptic. Când începu el să bea, la acel punct, nici eu nu mai ezitai. A da o definiţie aromei acelui sos nu era uşor, dar conform cu ceea ce-mi spusese şi cu eficacitatea sa, îl înghiţii dintr-o suflare. Nu trecu mult timp şi începui să mă simt un pic uşurat, dându-mi ca un fel de vervă şi fluenţă. Cu acest rezultat obţinut, începui să mă încred în tot ce-mi spunea, presupunând că mă aflam în faţa unei persoane sincere şi oneste.
Prima strângere de mână fu cum se întâmplă normal, de obicei, adică schimbând numele şi repetând acelaşi rit. Alungind braţul cu mâna întinsă către el, îi spusei că mă cheamă Achile, iar el îmi zise că se numeşte Isaia. Asta fu prezentarea cu toate efectele. Spunându-mi numele Isaia, înţelesei, conform formei sfeşnicului şi numărului potirelor de pe masă, că mă aflam în faţa unui evreu în toate sensurile. Şi vorbind de religie, îi spusei că numele de Isaia era numele unui profet evreu, iar el îmi confirmă. Apoi adăugă că partea cea mai mare a poporului său erau nume evreieşti. Fără a-l întreba care era funcţia lui pe această navă, îmi spuse că el era comandantul, cu toate responsabilităţile implicite.
L-am întrebat anxios, ce era cu prezenţa mea, şi raţiunea răpirii pe care o suferisem. Răspunsul veni la timp, asigurându-mă că nu eram primul terestru pe care-l răpiseră. Ci sute de persoane avuseseră contact cu ei, în varii locuri ale terrei. Aceste răpiri s-au petrecut numai în scopul de a avea o experienţă alternativă şi fără scop de a face rău. În orice moment când ar decide să plece erau liberi s-o facă, fără nici un obstacol. Şi, adresându-mi-se, îmi spuse că asta e valabil şi pentru tine.
Continuând să vorbească, zise că poporul său nu era înclinat către război şi distrugere a ceva, pentru că religia noastră o interzice şi, astfel, nu e un popor belicos. Vorbind de acest comportament al lor, l-am avizat că, şi neavând scopul de a provoca daune, au comis totuşi, poate fără ştirea dumneavoastră, daune pe care terra le-a suferit. În orice loc aţi fost reperaţi de către tereştri, au fost cazuri de deces prin radiaţiile transmise de aeronavele voastre, apoi, şi mai devastatoare e răsturnarea echilibrului atmosferei, cauzând inundaţii, tornade de dimensiuni gigantice, distrugând tot ce le iese în cale, case şi persoane. Când sfârşii de expus daunele pe care ei le cauzează, Isaia rămase foarte îndurerat, neştiutor de toate acestea. De azi înainte, vom lua măsuri ca în viitor să nu se mai întâmple, soluţiile vor fi aplicate de guvernanţii noştri la timp, pentru a evita neplăcerile voastre.
Pentru uşura momentul de discofort ce se crease, care să fie planeta dumneavoastră, şi distanţa de la pământ. Răspunzându-mi zise: Nu aveţi încă miloacele pentru a face să ajungeţi pe planeta noastră, dar, în compensaţie, îţi dau o veste bună, e aceea că planeta noastră are aceleaşi caracteristici ale terrei, exceptând unele forme mici de entităţi pentru supravieţuirea voastră pe planeta noastră. Folosind anumite mijloace aţi putea avea această posibilitate. Atunci de ce nu am încerca să avem o cooperare, din ambele părţi, în măsură să rezolve problemele pe care voi nu reuşiţi să-le rezolvaţi, iar noi avem capcitatea de cum să rezolvăm distanţele care ne separă.
Rămânând la această problemă a daunelor pe care le avem, nu sunt numai cele pe care le-am menţionat, ci sunt acele încă şi mai rele, care rup terra. Vorbesc de cutremure care se constată în câteva părţi ale terrei, provocând moarte şi distrugere de orice fel. Aceste cutremure se produc în cele mai multe părţi, unde sunt vecinătăţi de vulcani încât te poţi gândi că aceştia sunt cauza care le provoacă. Epicentrul, în ce priveşte circonferinţa propulsiunii sale, se vorbeşte de o rază de circa două mii de kilometri dând măsura şi amploarea puterii sale de explozie. Cu o asemenea explozie provoacă un gol enorm, de miliarde de tone de rocă, pentru a umple acest gol format, partea superioară se prăbuşeşte împingând masa terestră în exterior, cauzând o înaltă maree, egală cu cantitatea de volum a deplasării.
Adresându-mă lui Isaia – dacă şi la voi se manifestă caracteristicile pământului. Ce măsuri luaţi la aceste sarcini? – Noi avem aparate foarte sofisticate care reuşesc să prevină ca toate acestea să nu se întâmple. Există sonde care semnalează minuţios toate particularităţile viscerelor pământului. Suntem foarte atenţi la părţile cele mai de risc. Cauzele care provoacă aceste cutremure sunt substanţe pe care însuşi pământul le produce, aceste substanţe minerale sunt cele care provoacă exploziile. Deci pentru a evita să se întâmple aceasta, se evită joncţiunea între ele, creând un vid între cele două părţi, închizându-le cu substanţe care servesc la răcirea acestor substanţe, şi nu mai există mod de a se forma din nou.
Revenind la probleme pe care ei nu reuşesc să le rezolve, întrebai: care sunt? Printre multe câte există, cea care ne stă mai la inimă este aceea că am vrea să avem aspectul fizic asemănător cu al vostru. Rămăsei descumpănit auzindu-l spunând asta, un pic şi pentru orgoliul speciei noastre. Dar şi pentru umilitatea sa în felul cum mi-o spusese, făcând să apese asupra formei sale fizice, ca semn de supunere faţă de noi. Îi spusei că eu nu sunt medic, spre a-i da toate instrucţiunile de cum ar putea avea această schimbare radicală, nu e lucru uşor. Dar, dacă am înţeles bine, mica mea sugestie e de a clona fiinţe egale cu aspectul nostru fizic.
Pentru a realiza aceasta, e nevoie întâi de toate de mult timp la dispoziţie spre a ajunge la finalizare, a se vedea dacă e un lucru fezabil o astfel de combinare din punct de vedere constituţional. Trebuie să aveţi toate analizele organelor vitale, natural, cel care contează cel mai mult e sângele, şi a se vedea dacă există compatibilitate, între al nostru şi al vostru, iar apoi mai sunt alţi factori determinanţi, între aceştia sunt şi cromozomii, care servesc la alimentarea creşterii fătului, având şi aici compatibilitate.
La noi, acum, se poate face şi inseminare artificială, adică evitând contactul carnal cum se întâmplă normal. Deci folosind această metodă, care se face injenctând sperma în ovulul femeii, astfel femeia rămâne în stare de gestaţie pentru nouă luni, şi să vedem dacă funcţionează. Natural, sămânţa trebuie să fie a unui terestru, evident. Pentru a putea avea acest tip de operaţie, este nevoie în principal de un medic chirurg în ginecologie, cu sala unde se efectuează aceste tipuri de operaţii, cu toate ustensilele necesare pentru a face această inseminare artificială.
Dar după percepţiile mele în ce vă priveşte, nu cred că nu aveţi acest tip de ştiinţă, sau capacitatea de a o face. Unica problemă mai dificilă e aceea de a găsi spermatozoizi compatibili cu femeia care trebuie să fie gestanta. Şi, apoi, nu vă rămâne decât să vă rugaţi la Dumnezeu ca, în mare mila lui, să împlinească miracolul acesta. Cu o fierbinte urare a mea ca Dumnezeu să vă îngăduie. Noi ne rugăm la Domnul nostru cu denominaţia de creator al cerului şi al pământului, se înţelege, Dumnezeu al universului.
Întrebându-l pe Isaia dacă şi poporul său are acelaşi credo, cu toate legile lui şi poruncile de a le ţine. Iar el îmi răspunse nu numai afirmând ceea ce îi cerusem. Dar îmi spuse chiar că sunt Practicanţi. Adăugând că în orice loc al universului unde se găsesc practică riturile în acelaşi mod ca şi cum ne-am găsi pe planeta noastră. Făcându-mi cunoscut că fiecare astronavă, pe care se găsesc, este prevăzută cu tot ce este necesar în scopuri religioase, cu toate caracteristicile care le compun.
Cum nu văzusem alte persoane în acea navă mastodontică, ci doar pe el şi femeia care ne adusese de băut, îl întrebai dacă există alţi componenţi în habitaclu, dacă nu pentru alta, pentru a face nava să funcţioneze. Răspunzându-mi la această întrebare a mea, îmi spuse că în fiecare departament erau alte persoane implicate în activitatea pentru navigare şi tot ce se cere pentru restul de trebuinţe, şi în toate necesităţile sale. Ca să-ţi dau un exemplu, continuă explicându-mi. Noi avem obligaţia să înregistrăm tot ce se întâmplă, în cele mai mici particularităţi şi în orice loc de pe navă, pe tot timpul navigării. Ca să ai idee de cum se lucrează, nava este dotată cu fotocelule în toate direcţiile, semnalând minuţios ce se întâmplă şi orice mişcare. Filmarea se înmagazinează într-un registrator pe care nimeni nu are posibilitatea să-l manipuleze, cu excepţia urgenţei de a verifica vreo avarie. Comandantul ar avea motivarea de a vedea de unde poate veni astfel de avarie.
Continuă în meritul întrebării pe care o ridicasem înainte, adică asupra cantităţii întregului echipaj ce face parte din funcţionarea sa. Nu-mi spuse numărul, dar în mijlocul lor cuprindeau şi roboţi, care erau angajaţi în posturi unde puteau fi lăsaţi de la începutul până la sfârşitul călătoriei, pentru că ei nu au nevoie de necesităţi corporale, de explicat, ca persoană normală, şi deci nu există riscul de a se îndepărta de locul lor desemnat, evitând probleme ce s-ar putea crea. Continuând a vorbi despre aceşti roboţi, îmi spuse că pe planeta lor s-a creat o cantitate enormă, care sunt folosiţi în toate muncile manuale, dând lustru capacităţilor artizanale, executând minuţios, la perfecţiune, toate lucrărăile ce li se încredinţează, fără a se risca vreo imperfecţiune, şi cu constanţă, că nu zic niciodată că sunt obosiţi. Mulţi se uzează în experimente la nivele riscante, pentru a ne salvagarda nevătămarea. Vorbind de această nevătămare, îmi veni spontan în minte, monotonia curiozităţii, a-l întreba, la ce vârstă medie ajungeţi să supravieţuiţi, scuzându-mă pentru impertinenţa mea, dată fiind întrebarea intimă pe care i-o făceam, dar el nu ezită şi fără nicio întârziere îmispuse că variază de la o sută cincizeci de ani în sus.
Oricâte întrebări îi făcusem, cea mai importantă, la care ţineam mai mult decât la cele deja puse, era din ce materiale sunt făcute aeronavele voastre? Nici asupra acestei întrebări nu fu împotrivă a-mi răspunde, cu aceeaşi simplitate de la celelalte. Îmi spuse că el nu ştie dacă pe pământ se găsesc astfel de materiale, pe care le folosesc ei, dar, ca prim element, are funcţionalitatea de a nu fi atras de terra, deci poate rămâne suspendat în aer şi rămâne imun la gravitaţia pe care o produce pământul, acest material este de o uşurinţă unică, dar în substanţă are o forţă majoră de rezistenţă mai mare decât alte materiale. Oricât de uşor ar fi acest material, dar are o greutate specifică? Deci cum se face această suspensie verticală? Când ne aflăm închişi, intră în funcţiune rotoare care dau tracţiune suficientă pentru a rămâne la înălţimea care se vrea. Dar minunarea mea e de a nu auzi niciun zgomot! Sunt dotate ca zgomotul să fie eliminat, pentru a nu stârni curiozitatea şi încercând să treacă neobservaţi.
Stăruind asupra temei despre tot ce e nevoie pentru navigaţia voastră. Cum reuşiţi să aveţi viteza pe care noi nu suntem în stare s-o dezvoltăm? Ce elemente se folosesc? Sau ce carburanţi utilizaţi?
Nu e uşor să-ţi dau răspunsuri la întrebările tale. Dar voi încerca să-ţi dau indicaţii în ceea ce priveşte toate elementele care concurează la reuşită. Noi avem carburanţi cu o putere de impulsionare care nu se compară cu a alor voştri, în capacitate. Sunt folosiţi, în al doilea rând, în ciclurile universului. Dar viteza se măreşte la maximum prin unde sonore, care au funcţiunea de a atinge viteza pe care o vrem. Am creat staţii de recepţie cu diferite distanţe între ele. Deci se reuşeşte a avea viteza undelor sonore.
Pentru a putea evita ca navele voastre să fie incendiate, cum reuşiţi ca asta să nu se întâmple?
Avem sensori care, atunci când se ajunge la o căldură de risc, se formează în toată partea externă un material ignifug, prin care se evită ca astfel de incendii să aibă loc.
În schimb, în ceea ce priveşte meteoriţii, ce trebuie să evitaţi ca să nu lovească? Nava este dotată cu dispozitive de percepţie ultrasensibili, nu numai că indică prezenţa lor, cu distanţa şi viteza cu care călătoresc, dar este indicată şi însăşi ruta de urmat. Toate aceste manevre sunt executate de un robot care este însărcinat cu pilotarea navei, care se ţine scrupulos de ordinele pe care le primeşte.
În jurul planetei noastre, suntem dotaţi cu un gaz pe care noi îl numim ozon, care funcţionează ca a unui zid de protecţie. Ce sisteme folosiţi pentru a traversa această masă de gaz înainte de a ieşi din calota terestră?
Nu sunt măsuri de prevenţie specifice pentru traversarea acestei zone, dar se face o încetinire a vitezei, cauzând întregului echipaj o indispoziţie fiziologică, dar fără a provoca dusfuncţiuni eclatante, pentru a lua în considerare măsuri de precauţie.
Vorbind de măsuri de prevenţie, pentru nevătămarea voastră fizică, la ajungerea vitezei pe care reuşiţi s-o atingeţi, nu vi se întâmplă niciun deranj fiziologic? Pentru că noi, tereştri, nu suntem dotaţi cu asemenea viteză de parcurs, pentru că ni s-ar sfărâma oasele, deci structura naostră fizică nu ne-o permite. Pentru astfel de acţiuni, Isaia răspunzându-mi la întrebare cu aceeaşi simplicitate şi umilitate, aş zice serafică, cum ar fi răspuns unui copil curios de a cunoaşte adevărul tabu-urilor ce există.
În toate astronavele noastre un lucrător care se ocupă exclusiv de momentul când se prind aceste viteze supersonice. Se procedează la o izolare, încât nu se percepe acea viteză care se atinge, şi astfel nu avem probleme fizice.
Noi avem riscuri de înfruntat în viitorul iminent. Astrologii noştri, nu cu mult în urmă, au făcut să vadă soarele cu falduri detaşate care se îndreaptă spre a ajunge pe planeta noastră. A da o evaluare liberă a pagubei ce ar trebui să se produce dacă asta se întâmplă, nu există măsură de comparaţie. Şi întreb atunci care sunt măsurile de prevenire pentru a încerca să evităm riscul inevitabil pe care îl vom întâlni?
Ce sisteme se pot adapta pentru a putea evita ca aceasta să se întâmple? Cred că aceste întrebări pe care şi le pun astrologii noştri nu vor avea niciun răspuns. Dar, spre norocul meu, aceleaşi întrebări le voi adresa amicului nostru Isaia. Şi el mă va asculta. Pornind de la prima, îmi spuse că-mi putea da amănunte în toate întrebările ce i le-am făcut.
Pentru această masă solară care s-a detaşat sunt două sisteme ce o pot obstacula să atingă pământul, primul folosind substanţe de răcire. Dar al doilea ar fi mai determinat, dacă s-ar reuşi să se devieze traiectoria şi astfel să se evite impactul cu pământul. Dar problema rămâne pentru că nu se pot avea dimensiunile sau mărimea acestei mase solare care s-a detaşat şi astfel nu se ştie dacă există potenţialul de a face faţă acestei dimensiuni eclatante. Dar calea cea mai dreaptă de urmat e aceea de a ne pleca Tatălui, domnului nostru din cer şi de pe terra, rugându-l umil să ne asculte ruga, cerând iertare pentru păcatele noastre, să împlinească ruga noastră, în speranţa că o merităm. Ci Dumnezeu e cordial cu mizerii!
Cu mare neplăcere şi regret, a sosit timpul saluturilor, cu Isaia, cerându-i să le amâne, pentru că scopul, fixat dinainte de a fi fost prelevat de ei, e acela de a merge să-mi găsesc mama, pentru că e multă vreme de când n-am văzut-o, pe care, din păcate, nu ştiu încă unde aş putea-o găsi. Îl mai întrebai pe Isaia dacă putea să-mi dea vreun ajutor unde o puteam găsi. Implorându-i pentru a mia n-a oară un ajutor unde o puteam căuta. Răspunzându-mi! Îmi spuse!
Voi încerca să te mulţumesc, pentru că mi-o ceri în numele credinţei care ne apropie. Unde vei fi aterizat, este un munte mare, stâncos. La o anumită înălţime, se află o ieşitură sub formă de terasă, la care va trebui să ajungi. Iar sub această terasă vei găsi o persoană care funcţionează ca portar, şi-l vei întreba pe el unde îţi găseşti mama.
Încheind de a-mi da aceste indicaţii, îmi dădu instrucţiuni despre ce trebuia să fac înainte de a părăsi astronava.
Va trebui să faci din nou tot ce ai făcut prima oară când ai sosit, trecând la urmă pe unde ai îmbrăcat costumul. Îţi recomand să nu uiţi o ultimă indicaţie, care a fost pusă pe măsuţă, un recipient, natural, cu conţinutul său de lichid, iar alături o pilulă, de înghiţit, care va servi să nu capeţi tulburări la înapoierea în atmosfera terestră, dar având şi funcţiunea de a rămâne imun la toată poluarea pe care o produc, dându-mi ca sigur că nu avusesem niciun deranj la nivel fizic.
După ce urmasem la literă toate instrucţiunile sale, mă aflai la intrarea salonului şi, fără a aştepta mult, se redeschise uşa, iar el era cel care mă aştepta. Privindu-mă fix în ochi, pentru a reuşi să îţeleagă în ce stare de suflet mă găseam, în iminentul salut de adio ce sta să sosească. Dar nici eu nu ezitai să am aceeaşi intenţie, spre a prinde expresia lui. Pentru că ştiam amândoi că nu ar mai fi fost cale de a ne reîntâlni. Eu, pentru a nu spori momentul emoţionant care se crease între noi, pentru a schimba un pic atmosfera, întorcându-mă să-i fac urări de reuşită în rezolvarea tuturor problemelor sale, pe care şi le fixase, şi să se întoarcă pe planeta sa fără primejdii de vreun fel.
Întinsei mâna pentru a-l saluta. Şi el făcu acelaşi lucru. Dar abia ce fu contactul, mă trase către el făcându-mă să înţeleg că vrea să mă îmbrăţişeze. Şi nici eu nu ezitai s-o fac. Şi se petrecu o îmbrăţişare între două fiinţe foarte diferite între ele, dar cu spiritul fratern.Coborâi către trapa de unde venisem şi găsii gata aceeaşi reţea care servea să mă ducă jos.
Îndată ce uşa se dechise, trapa se desfăcu pentru a coborî, până atinsei solul. Priveam la reţeaua care se întorcea sus. Mă oprii să văd plecarea navei. Reuşii să zăresc închiderea trapei şi, în puţine secunde, o văzui devenind, tot mai mică, faţă de enorma ei dimensiune naturală, până la dispariţia ei completă. Pricinuindu-mi o mare tristeţe şi o încetinire fizică la nivel de indispoziţie fizică.
Luând-o un pic razna, în formă de reacţie, pentru a continua ceea ce îmi fusese prescris. Singurul lucru de făcut în aceste frângeri este să te opreşti pentru a recăpăta forţele necesare spre a continua în forţa motrică a corpului. În apropierea locului unde mă aflam, era un bolovan parcă anume pentru mine. Aşezându-mă, reacţionai imediat pentru a înţelege unde mă aflam.
Uitându-mă şi făcând o mişcare de rotire, pe toată circumferinţa, şi nevăzând niciun suflet viu, si cu atât mai puţin animale, înţelesei că eram într-o zonă deşertică. Făcând aceeaşi roată înapoi, de jur împrejur, natural, cu mai multă atenţie, văzui, la o depărtare de circa un kilometru, muntele de care-mi spusese Isaia. Cu toate că la distanţa aceea nu-i puteam desluşi forma şi caracteristicile pentru a vedea dacă era ceea ce căutam.
Spre a remedia această incertitudine singurul lucru de făcut era să mă apropii şi să constat de aproape. Pentru a mă putea apropia, tentai, ca de obicei, să zbor, pentru a putea ajunge cât mai repede posibil. Dar, din păcate, spre marea mea neplăcere, harul de a zbura îmi lipsea, era ca şi cum aş fi ruginit şi, deci, greutatea mea nu-mi dădea acea uşurinţă de a putea zbura cum făceam înainte.
Nu înţelesei raţiunile sau cauzele acestei mutaţii care se petrecuse în mine. Începui să mă gândesc, ce raţiuni puteau fi în schimbarea care mi se întâmplase. Poate cauza principală era în scopul ce mi-l propusesem, de a-mi putea vedea mama şi, deci, mi se negase a putea trece dincolo pentru a o revedea. Încăpăţânarea mi-a dat forţa de a continua, spre reuşita faptei ce-mi era ursită. Primul lucru de făcut era acela de a-l întreba pe fratele meu asupra deciziei pe care aveam s-o intreprind, dându-mi ajutorul necesra spre a continua, şi dacă era drept s-o fac.
În aşteptare, mă face să înţeleg a mă ruga cu credinţă către Domnul nostru a-mi acorda acest har de a-mi putea îndeplini această cerere a mea. Începui să merg în direcţia acestui munte rugându-mă şi sperând a avea această concedere. Iar pentru a putea-o face trebuia să reuşesc să zbor, pentru că nu exista alt mod de a putea ajunge la terasa aceasta de acces, unde puteam să-mi întâlnesc mama. Ţinând cont dacă o fi fost corectă adresa pe care mi-o dăduse extraterestrul Isaia. Dar această îndoială se ofili repede, amintindu-mi de comportamentul lui faţă de mine, de a fi sincer, şi, după părerea mea, cinstit. Iar dacă n-ar fi fost aşa, aş fi avut o deziluzie majoră, din cele ce normal se obişnuiesc, în comportamentele noastre, de persoane puţin credibile.
Mă apropiam, mereu în tensiune, să pot vedea cât mai curând, să am siguranţa veridicităţii.
Începui să accelerez pasul. Fără să-mi dau seama, îmi veni spontan să alerg. Sporind din ce în ce viteza, ajungând până la punctul când picioarele mele nu mai atingeau pământul. Fu o mare bucurie pentru mine, constatând că reuşeam încă să zbor şi, deci, avusesem permisiunea de a putea accede să ajung pe această terasă, ridicând o privire la cer în semn de mulţumire.
În arcul a puţine minute, mă aflai dedesubtul acestei ieşituri, pe care, privind-o, o asemănai cu un enorm balcon, în formă de semicerc, dar fără nicio protecţie în faţă. Dar înainte de a merge în sus şi a ajunge la înălţimea unde se găsea, mă oprii. Ca o formă de a-mi recăpăta suflul, pentru a nu mă afla în condiţii de a eşua. Mai apoi, gândidndu-mă bine, că nu era forţa fizică aceea prin care reuşisem să zbor, ci mai degrabă spiritul meu.
Făcând semnul crucii de trei ori, în semn de devoţiune, către Sfânta Treime, cerând să-mi dea încă forţa de a ajunge la atât de dorita terasă. Reluai zborul, dar ajungând la circa un metru de vârf, îmi dădui seama că nu voi reuşi să merg mai departe, oricâtă voinţă aş fi avut. Era ca şi cum stătea în faţă un zid nevăzut. Şi nu găseam modul cum să-l pot trece.
La acest punct înţelesei că nu era uşor să calci cu picioarele un pământ sfânt, fără ajutorul cuiva pentru a face-o. Rămânând mai mult sau mai puţin la aceeaşi înălţime, mergând înainte şi înapoi întreg perimetrul pragului, sperând să găsesc modul de a ajunge sus, dar nu era chip s-o pot face. Forţele începură a-mi ceda, dându-mă învins, a nu reuşi să rezist acestui efort.
Hotărâi să mă predau voinţei celui ce mă refuzase. Rămăsei în cea mai tristă stare de suflet şi cu deziluzia de a renunţa la încercarea mea. Dar în faţa voinţei Domului, mă resemnai, acceptând vrerea sa. Hotărând de-acum să mă întorc pe pământ, mă aflam sub partea dreaptă a balconului, când o mână gigantică mă apucă, trăgându-mă în sus, ca pe o păsărică, la primele experienţe de zbor, pentru a nu o face să cadă la pământ.
Mâna aceasta, pentru a-i da dimensiunea, era de o mărime egală cu o mână de om normală, dar cu diferenţa corpului meu, care avea măsura unui păsăroi, lăsându-mi afară doar capul. Dar îndată ce am atins pământul, sprijinindu-mă pe picioare şi lăsându-mă pe verticală, ca într-o magie, mâna i-a devenit normală şi, mângâindu-mă pe partea superioară a capului, îmi spuse: bravo! ai sosit cu bine. Continuând să vorbească, îmi spuse: acum încearcă să te odihneşti câteva minute, să-ţi recapeţi suflarea, şi arătându-mi o strană îmi zise să mă aşez.
Şezând pe strană, începui să privesc, pentru a-mi face o idee personală de cele ce se petreceau pe acea Terasă. Aspectul său fizic era de normalitate, asemănător atâtor alte fiinţe umane, fără nicio diferenţă perceptibilă; dar, privindu-l bine în faţă, îmi dădui seama că expresia sa era de o beatitudine inconfundabilă. Pentru a putea avea certitudinea, singurul lucru care îi lipsea era aureola. Şi, pentru a-mi da confirmarea, asupra a ce percepusem, văzui tunică pe care o purta.
Mulţumindu-i pentru ajutor, întrebai numele său. Iar el îmi răspunse imediat spunându-mi că se numeşte Serafino. De mulţumirea pe care mi-ai făcut-o nu iau act; ci face parte din misiunea ce o îndeplinesc obişnuit. Dar, acum, trebuie să plecăm!
Luându-mă de un braţ, conducându-mă la partea stângă a intrării, îmi spuse, odată trecut acest prag, nu te vei mai putea întoarce înapoi. Poţi merge, şi îţi voi indica pe unde să treci, pentru a ieşi din acest loc. Dar, curios ca întotdeauna, îl întrebai de ce această interdicţie! Răspunzându-mi la întrebarea pe care o făcusem, îmi spuse că odată trecut, dincolo, nu mai este un loc sacru, egal celui pe care calci, prin urmare este permis s-o faci o singură dată.
Trecem de cortină şi, abia înăuntru, rămăsei uluit văzând, pe partea dreaptă a coridorului în care intrasem, un puţ gigantic, de un diametru, potrivit percepţiilor mele, de circa treizeci de metri, şi totul înconjurat în formă de inele. Privind în jos, nu aveam idee de adâncimea sa, dar numărând inelele, aş fi putut afla mai mult sau mai puţin înălţimea ce era până jos. Numărai inelele, şi erau şase, şi făcând o estimare, de la un inel la altul, de circa trei metri distanţă între ele, dădu rezultatul de vreo douăzeci de metri adâncime.
Întrebându-l pe Serafino despre cum s-a format acest puţ cu aceste inele? îmi spuse cî în total sunt şapte, al şaptelea nu se reuşeşte a-l vedea pentru că se află mai înăuntru faţă de celelalte. Şi astfel, toţi cei ce se află în acest inel trăiesc aproape în întuneric. Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că au comis păcate mari, le-a dat pedeapsa pe care o meritau, pentru a se purifica. Apoi, pe măsură ce se vine sus, sunt cei cu păcate mai puţin grave. Până a ajunge la primul inel, sunt cei ce şi-au ispăşit deja păcatele, care vor fi lăsaţi liberi în aşteptarea transferului lor în varii locuri ce le vor fi repartizate.
După ce-mi dăduse toate aceste cunoştinţe, îmi spuse: acum îţi voi face o surpriză frumoasă. Te voi face să vezi două persoane dragi, pe care le-ai iubit mult de tot. Îmi zise să privesc în faţă, din poziţia în care mă aflam. Din partea interioară a primului inel, înaintând, la balustradă, recunoscui de îndată că era tatăl meu, ridicând mâna, întâi pentru a mă saluta, apoi continuând cu un semn al mâinii, să merg către el, dar aici intervine Serafino spunându-mi că nu puteam s-o fac şi, în consecinţă, să mă mulţumesc a-l fi văzut, chiar dacă eu îl salutam cu mâna. Depărtându-se privind către mine, agitând mâna mereu în semn de salut, îl văzui dispărând.
Serafino îmi spuse să privesc la cel de-al treilea inel, şi după câteva secunde persoana care se apropia, privind la felul său de îmbrăcăminte, înţelesei imediat că era socrul meu şi, în impactul evenimentului, şi el făcu aceleaşi gesturi pe care le făcuse tatăl meu, întâi ca salut, apoi făcându-mi semn să mă duc la el, dar încă o dată îmi fu interzis s-o pot face.
Dar pentru mine fu o mare bucurie a-i revedea pe amândoi, pentru că îi iubeam, în aceeaşi formă spirituală. Adresându-mă lui Serafino şi mulţumindu-i, îi luai mâna şi o sărutai în semn de recunoştinţă.
Serafino, luându-mă sub braţ, îmi spuse: acum mergem la puţul următor, aflat pe acelaşi coridor, mergând înainte spre vest. Mergând întâlnim altă cortină de trecut. Abia trecută, îmi spuse: cortul acesta este rezervat femeilor, şi, cum vezi, e format în aceleaşi condiţii caracteristice ca acela de la bărbaţi, că şi aici sunt tratate cu aceeaşi formă de tratament, după păcatele lor. Sosim în centrul puţului, pentru a putea avea vizualitate în toată circumferinţa. Şi, în frenezia şi marea voire de a-mi revedea mama, începui să tremur, în extenuată aşteptare. Nevăzând nicio femeie în toată cuprinderea sa, mă adresai lui Serafino întrebându-l! Unde-i mama mea?
Răspunzându-mi, îmi spuse că mama mea fusese lăsată liberă de orice constrângere, era deci purificată de orice păcat. Adresându-mă iar lui Serafino, îl întrebai! De păcatele pe care le-a comis în toată viaţa sa? Mama mea a adus pe lume nouă fii, şi i-a crescut cu o educaţie destul de rigidă, punându-i pe calea dreaptă a vieţii, făcută din privaţiuni, în toate formele lor, dar ţinându-ne în onestitate, inculcându-ne să trăim în rectitudine, în toate sensurile. Şi, ajungând până azi, nici unul din fraţii mei şi din surorile mele, graţie bunului Dumnezeu, nu a ieşit de pe drumul bun.
Dar Serafino îmi face imediat cunoscut, răspunzând întrebării mele, că acest loc nu e numai pentru cei ce trebuie să-şi ispăşească propriile păcate, ci e ca o staţiune de tranzit, petru că toţi pleacă instantaneu de aici, spre a fi apoi trimişi în alte destinaţii, potrivit meritelor lor. Iar mama ta se află într-un loc de beatitudine; natural, meritat.
Îndreptând privirea spre Serafino, El îmi înţelese imediat agitaţia, fără a-i adresa aceeaşi întrebare asemănătoare cu aceea făcută înainte, îmi spuse! Acum te duc să te fac să-ţi vezi mama. Se apropie în dreapta mea şi puse mâna pe umărul meu drept. Îl privii de aproape, rotindu-mă către el. Observai diferenţa de înălţime faţă de statura mea, mă depăşea cel puţin cu treizeci de centimetri, circa. Şi, continuând să-i privesc lineamentele somatice, notai cu puţină atenţie expresia sa. Şi văzându-mă în insistenţa mea de a-l scruta atent, îmi schiţă un surâs, făcându-mă să înţeleg despre comportamentul său demn de sfinţenie. Iar eu întinsei spontan mâna la înăţimea taliei, trăgându-l spre mine, şi, simţindu-i corpul aproape de al meu, mă cuprinse o imensă bucurie şi o fericire de neuitat niciodată.
Merserăm circa o sută de metri, în aceeaşi poziţie, până ajunserăm la o potecă. Şi, din păcate, ne separarăm spontan, pentru că nu era spaţiu pentru doi. Dar se putea înainta în şir indian. El merse înainte, ca spre a-mi deschide drumul. Şi navigând de-a lungul unui perete stâncos, înalt de circa şaizeci de metri. Mergând mereu în aceeaşi direcţie, poteca o lua încet-încet în sus, faţă de locul de unde pornisem, până ajunserăm aproape la vârful acestei stânci. Serafino se afla în avans cu treizeci de metri faţă de poziţia mea, aşa că se oprise, aşteptându-mă să-l ajung. Puţin obosit şi gâfâind de urcuşul pe care îl parcursesem, sosii la locul unde se oprise.
Dar privind poteca, înainte era complet închisă, nu era niciun semn pe unde se putea continua. Mă gândii îndată la Serafino, care putea împlini vreo minune pentru a putea depăşi această barieră. Dar el, cu sfântă pacienţă, îmi răspunse că nu era nevoie de un prodigiu, pentru că drumul e gata făcut. Astfel, îmi spuse să-l urmez. La zece metri, nu-l mai văzui. Ajunsei cu mersul meu până la locul unde dispăruse, iar pe partea dreaptă era un tunel, pe care, de unde eram, nu reuşeam să-l văd. Acest tunel era săpat în stâncă atât de strâmt, cât e necesar pentru o persoană.
Revăzându-l pe Serafino, îmi veni inima la loc. Şi, aşteptându-mă în afara tunelului, îmi făcu semn să-l ajung. Sosind unde se oprise, îmi spuse să ţin pe stânga. Înţelesei îndată că acesta trebuie să fi fost un loc rezervat pentru puţine persoane meritorii, care puteau să locuiască în această grădină de delicii şi beatitudine. Asta intuisem subit, încă înainte de a fi aruncat o privire către frumuseţea sa. Dar parcă-parcă aveam un pic de timorare pentru a putea-o face, pentru că era ca şi cum eu nu aş fi meritat să văd un loc precum acesta. Dar apoi, gândindu-mă bine că Serafino îmi dăduse această oportunitate, şi fiindcă aici aveam să-mi revăd mama şi, în consecinţă, n-aş fi putut să nu privesc. Prinzând-o în raza ochiului în toată grandoarea sa şi, dând frâu vederii, frumuseţea sa se putea compara cu Edenul unde trăiseră Adam şi Eva.
Acum aşteptam ca Serafino să mă facă să-mi văd mama. Aşa că el înţelese imediat că a sosit momentul să mă facă s-o văd. Făcându-mi semn să mă apropii de el, ajungând aproape, îmi spuse să merg un pic mai înainte, până ajung la un loc al stâncii, puţin mai jos faţă de cele două laturi, care sunt mai înalt. Şi pentru că de acolo vei reuşi s-o vezi mai bine. Apoi îmi dădu aceleaşi instrucţiuni, adică de a o saluta în acelaşi fel cum făcusem cu tatăl meu. Mă postai în locul unde-mi spusese Serafino şi, privind în jos din zona în care mă aflam, reuşii să văd mai de aproape partea de jos, faţă de unde mă aflam înainte.
După câteva minute de aşteptare, începui să văd două femei mergând în direcţia opusă faţă de unde mă găseam şi, deci, le vedeam din spate. Dar reuşii, cu toate acestea, să-mi cunosc mama, chiar dacă nu-i văzusem încă faţa. Dar cealaltă n-am reuşit să înţeleg cine să fi fost. După câţiva metri, amândouă se întoarseră către mine. Cea din stânga era mama mea. Femeia din dreapta? Pentru că nu avusesem cum să fi cunoscut-o dinainte, am recunoscut-o totuşi după lineamentele ei, pentru că o ştiam doar din fotografii. Şi era mama Elenei mele.
Actualmente consoarta mea. Amândouă începură să mă salute agitând braţul şi făcându-mi semn să merg jos la ele. Dar ştiind şi ele că nu era posibil să mă apropii, pentru că era categoric interzis. Rămânem încă puţine secunde a ne saluta reciproc, în singurul fel care fusese consimţit. Pentru că apoi se întoarseră de unde veniseră. După aceste saluturi volante, în loc să merg eu spre Serafino, el fu cel ce se apropie de mine. Şi îndată ce fu aproape, mă întrebă dacă sunt fericit de a-ţi revăzut mama? Asupra acestui lucru nu sunt îndoieli, nu sunt numai mulţumit, ci chiar fericit, pentru că am avut ocazia să cunosc o a doua mamă, pe care mai înainte n-o cunoşteam. Dar raţiunea cea mai importantă este aceea de a fi reuşit a ajunge la scopul pe care mi l-am propus.
Mersei către scara pe care mi-o descrisese. Pentru a ajunge, consumai destul timp. Sosind, începui să cobor, pentru a atinge cât mai curând solul, Dar, în grabă, nu ştiu cum s-a întâmplat, am început să mă rostogolesc până la terminare. Ajuns jos, mă simţii ca şi cum aş fi avut toate oasele rupte, cerând ajutor, invocându-mi mama, ceea ce făceam totdeauna când visam urât. Mă trezii.
Şi cu mare plăcere, de data asta, la trezirea mea. Înţelesei că fusese un vis urât, după căderea ce-am făcut-o. Şi totuşi, oasele erau încă toate întregi. Mă uitai la ceas şi făcui socoteala timpului cât dormisem, până la trezire. Trecuseră mai mult de douăsprezece ore, în continuu, fără a mă trezi.
Trecu vreun minut şi, subit, mă gândii la de ce-ul pentru care visasem această cădere urâtă, pe care am făcut-o. Făcând o comparaţie cu capacitatea ce-o aveam de a zbura, ca apoi să mă aflu în incapacitate, de a nu reuşi să cobor o scară. Găsind această netă diferenţă, începui să mă întreb, de ce toate astea? Făcând această întrebare către mine însumi, era ca şi cum m-aş fi adresat fratelui meu geamăn, de a-i cere ajutorul necesar pentru a putea rezolva această enigmă. Nu trebui să aştept mult pentru a-mi da riposta. Îmi spuse că raţiunea principală este aceea că, din aventura pe care am avut-o, am obţinut mai mult ca niciodată. Chiar dacă a fost inconştientul viselor, comisesem păcatul de a fi scrutat dincolo, viaţa eternă, încălcând principii ale religiei şi ale credinţei.
Prin această aventură a mea, făcută simplu din vise, încerc, mic fiind, să dau o contribuţie la propria existenţă, încercând să trăiesc viaţa în rectitudine şi onestitate, ţintind spre bine, dacă se ating aceste rezultate. Pentru a trăi această dimensiune, există o singură cale de urmat, şi se numeşte magistrala vieţii. Cel ce va lua-o pe scurtătură, ieşind din această stradă, îl va duce neîndoios spre rău, rezultând în nesupunere la legile sociale, şi la cele mai importante care sunt legile lui Dumnezeu.
Toţi cei ce se fac vinovaţi de aceste păcate, sau chiar mai rele, într-o zi vor fi răsplătiţi cu pedeapsa legii Divine. Pentru că Dumnezeu nu plăteşte în fiecare zi.
Iisus, când predica, Spunea: Ferciţi cei ce au sete de dreptate, pentru că se vor sătura. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că vor fi răsplătiţi. Fericiţi cei dezmoşteniţi, că a lor e împărăţia cerurilor.
Dacă se ţine seamă de tot ceea ce a predicat Iisus Hristos, se are o vizualitate justă a vieţii, învăţând a trăi în dreapta dimensiune a rectitudinii şi în cotidianitatea tuturor zilelor până la sosirea propriei plecări, ca apoi să te prezinţi cu conştiinţa curată dinaintea lui Dumnezeu.
Sperând că această mică povestire a mea ar putea fi citită de multă lume cu folos, că le va fi pe plac, dând simplu un mulţumedc din inimă / grazie di cuore / tuturor celor ce o vor face,
Cu afectuoasă simpatie,
Miglietta Achille
Cinisello – Balsamo( MILANO) Italia
În româneşte de George Anca
(Coperta a 4-a)
Achille Miglietta, prin visele sale de zbor, scrie, aparent, un sf naiv, dublat de moralism catolic. În fapt, cititorul se va vedea pe sine însuşi în copilărie, în nava cosmică a lui Isaia, în varianta personală a infernului-purgatoriului-paradisului lui Dante, aici, Serafino. Cumva, neintenţionat. Povestind, ca un personaj al lui Chaucer, pe spinarea unui cal, spre Canterbury, ca să treacă timpul. Dacă nu, după ciumă, în afara Florenţei Boccaccio.
Dar aici se visează, nu se face literatură. Nici măcar n-ajunge textul sub ochii lui Jung.
Ne-ar putea ţine deodată sub hipnoză oralitatea visătorului, la propriu, luată ca dictare în italiană, mai mult fără punctuaţie, procesată de un român, necunoscător, ca Isaia şi Serafino, al italienei, tradusă scenometric de mine, ca spre o antropografie italo-română. Simbolistica existenţială, neînflorită tropic, va intermedia o injecţie în vene, dacă nu chiar o soartă amânată, în comparaţie cu aceea a Micului Prinţ plecând spre Planeta Lui.
George Anca