Tu te-ai născut să poetești iubirea…
Din trupul ei, secunda, te-a hărăzit Poem !
Ţi-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,
când te aşterni cuvânt din doruri ce te cern …
Da, așa-i scrisesem nu demult, la ceas aniversar, celui pe care-l botezasem NĂSCUT POEM, privind cum versul i se curgea din peniță încătușat în aura metaforelor ce se rostogoleau pe hârtie aidoma fuioarelor de curcubeu zămislite din cer după ploaie … ploi de cuvânt străluceau în poeme din șlefuiri de gânduri, sufletu-i așternut de coală Poemului și totul la vedere !
Văzuse și ea, Medica, și sufletu-i citi și-l percepu, la început cu oarecare sfială, însă fluidul ce izvora dinlăuntrul lui i se inseminase-n simțiri prin vers, trăindul împrăștiat în cerneluri vorbea și pe limba sufletului ei, ceva din vibrândul acela o-ncercase și pe ea, scrisul nu-i era strein, flacăra cuvântului îi mistuise și ei dinlăuntrul … dar n-a fost să fie !…
Ea avusese parte de croiul altui drum, foarfecele sorții o împinseseră-n departe și din departe își găsise desfăt în citind și lectura o purtă în gând de prietenie către Marin, iar el își despleti sub ochii ei corola viselor încuiate-n sertar, petale de vers îi dezveleau polenul sufletului risipit în cuvânt, parfumul prieteniei se difuzase-n areal și-n pași domoli își împrumutase o lojă-n confesional.
Și da, ea i se-ndevenise martor și trăirilor sfetnic întru momente de tulbur, ea, Medica, reușise să se insinueze-n PRIETEN, poate unicul, în adevăratul sens al accepției.
O temusem dintru începuturi, dar teama mi se risipise-n surâs când mi-am auzit-o pentr-ntâia oară … caldul glasului ei mă-ndemna la poveste și poveste i m-am destăinuit și eu, taina încrustată-n ODISEIC își dezvelise miezul, o făcusem părtașă firului de tors din alb și roș și ne-am vroit-o-n primăvara de noi, mugur … și de Nașă !
Geneza suspinului ireversibil incita la desfrunzire, plămada se coapse în pâine și ne-o împărțirăm pe din trei, ne modelasem dialog … noi, cu Povestea, ea cu Sipetul de păstrare …
Uneori, Medica venea de reazem versului din caldul cernelii și ce freamăt stârneau aprecierile ei, atât de limpezi, așternute pe coala cititorului de FB !
Iată-ne una, susurată în coadă de poem din sufletul ei candid :
… frunte plecată ție Scriitorule!
IUBIREA … filozofia iubirii – acel câmp imposibil de cuprins puterilor omenești, împletire arzândă de simțiri și lumină, de arderi profunde și șoapte de neînțeles, doruri și frigele apropierii , în metafore împletite cu fir de foc, făcând partecipă și natura, în cheamătul ființei iubite , depășind ceruri … iar de metafora nu-și mai are puterea, plecându-se cu fruntea la pământ, cere ajutor sunetelor : “auzind o lacrimă ce geme în gând, rumorile dinspre strada mare … șoapte visate la margini de dor , clinchetul sângelui” … împletindu-le cu jocuri de lumini și umbre … “pune clinchet în licăr de stele” …
Toate astea, toate !… și metafore și acuarelă, și natura și cerul, și jocurile de sunete, lumini și umbre, alternate cu pete de culoare … toate alături, (genunche ! în ruga de DUMNEZEU, ca EL să te-ndrume-n pasul tău către mine…) multitudine de simțăminte, uneori contrarii, controlate magistral de beatitudinea metaforei omniprezente, duc în final la triumful acestor minunate poeme de dragoste…!
“… auzi !?…/… cum de nu !? ” – Auziți instrumentele !? Fiecare își urmărește propria partitură, dezvăluind, unul câte unul mirajul iubirii , amalgamându-se apoi , într-o armonie divină… MIRABILĂ, MAGISTRALĂ SIMFONIE A IUBIRII !!
Da, Medica îi simțise tumultul rostogolit în vers, pricepuse și pe unde-și șerpuiseră, coborând din ODISEIC, ALBIILE DORULUI, le știa izvorul, pricepuse de unde fântânile și adunarea-n delta sublimului, dibuise și nimburile mele de gând și recele din argintul împrăștiat de STEAUA POLARĂ și s-a-ndorit parte de noi, cu noi, prin noi … da, Medica a-ndeslușit aura de Poem …
Uneori, dialogul izbucnea belicos pe marginea vreounei crize existențiale, poezia lui mai și stârnea gâlceavă-n gânduri și, călcându-i urma-n poem, Medica îl mai și certa … nicicând din ce este să schimbe ceva …
… ia :
Cum ar putea Cinstitul Cititor să nu te bage în seamă, cum ar putea ?! De mult nu am auzit ceva mai simțit, mai profund, spus din străfund de suflet ..! Ce tot spui acolo, Marin, omul Lui Dumnezeu ?!? Ce tot spui !? Lumea e lume, și ca lumea suntem noi …! Tu ești tu , cum te-a dat Bunul Dumnezeu ! Cum fiecare din noi este el însuși ! Nu ai nimic a schimba … cine te-ai mai fi!?… Nu ești nici mai bun, nici mai rău …
“Cine se crede mai bun, să ridice piatra …!”
De ce te blamezi în halul ăsta !?… ” – cel mai păcătos … – cel mai rău … – tot ce ating usuc … – nu merit NIMIC … – parcă sunt blestemul în transfigurare… – tuturor fac rău … – brânză bună în burduf de câine” …
Dumnezeu îți dă puterea și-ți poartă de grijă … Dumnezeu te vrea așa cum ești …! Ce să-ți mai dea ? Ți-a dat Harul …! Ce alt pârjol mai vrei !?? Tu trimiți, împrăștii Harul, dar câți știu să ți-l vadă, să ți-l soarbă !? Câți au ochii deschiși, câți, inimă să-l culeagă !? Marin, prietene drag, durerea e alta … Din păcate suntem dinozaurii acestui secol, nu-i aparținem …! Pare că secolul nu vrea filozofie, nu vrea cultură, nu vrea lumina trimisă cu durere, nu vede, nu vrea scrisul cu sânge, nu vrea ca versul să ardă … secolul ăsta s-a dovedit a fi secolul goanei după avere, după putere !… secol care vrea manele …!! E secolul, iar, al goanei după pueril, după aur …! E secol de ură și fărădelege adusă la rang de lege, unde iubirea și frumosul iau chip de balaur…!
Tu vrei să-i întreci pe Guță și Salam, Caltaboș, sau ce alt neam…!??
Trăim în secolul mediocrului, Marin !! Acum, gândul e la ban și bairam …!! Sufletul și gândirea nu sunt la putere astăzi, Marin ! La putere e maneaua, Marin !! Le-ai ascultat vreodată versurile ?!…
“Pe o bancă cristalină, un băiat și-o fată sta …”
Profund, nu !? Cât succes … câtă glorie și râuri de bănet curgând dinspre cei ce plâng că n-au … și n-au …! Dar ce nu face românul pentru culturalizare !? Moare și de foame …! Ce vrei să schimbi !? Tu trăiești în flacără, ești flacără …! Scrisul tău e sânge aburind, versul tău râde, versul tău plânge, versul tău arde, Marin !! Câți dispuși să se frigă …? Ce tot spui acolo, Marin !?? Trăim în afara secolului acesta Marin …
Eu așa mă văd … nu mă pot integra într-o lume fără principii, fără nimic sfânt, unde bărbații-și ucid femeia, sau îi dau foc , sau o stropesc cu acid (e la modă), unde mama-și ucide pruncul – cel mai odios, ticălos și strigător la cer, omor…! Șarlatanii, hapsânii, hoții și proștii devin politici … oamenii de rând aleargă bezmetici … de griji și nevoi … în suflete goi. Iar tu, tu vrei să te schimbi ?!? Marin, prietene drag, de te schimbi, te reneg !
Știi, e adevărat, au rămas puțini dinozaurii cu sufletul neîntinat !…
Spre Saldabagiu de Munte, cu nemărginită prețuire, un gând întotdeauna bun !
Mereu gândul ei bun a poposit printre stihiile versurilor și, deși în departe, sufletul ei s-a ținut aproape, suficient de aproape de ardul inimii lui și de lacrima rostogolindă, a sorbit înțelesul Șoaptei pe care el o primise de Har, iar el îi dăruise cheile descifrării spre păstrare .
Îmi amintesc când frământam împreună ODISEIC și-i spuneam și Medicăi … tu-ți mai amintești, Medica ?!
Îl auzeam vorbind înspre dimineață despre fisiunea poemelor dinspre ODISEIC pornire, însă v-aștept să ni se reverse ALBIILE DORULUI și o să mai povestim după aceea…!
Revenind la Medica, Geneza suspinului ireversibil o fascinase încă de la început și asta era înainte ca ODISEIC să-și lase amprenta … dar de acolo toate se porniră și iată-ne-o, îndespicând curiozități, cum se intră-n nodul firului de mărțișor și ne aduse lumii ! Și cum altfel, dacă nu din sângele nobil al prieteniei ?!
– Rar o iubire ca a voastră, ceva îmi spune că se va trece-n veșnicii !!… îmi veni vibrândul emoției din glasul ei într-un răsărit de zi … habar nu aveam cum, dar ne simțise NEDEFINFINITUL, anul-lumină se trecuse-n demult, între timp curcubeul mi se scoborâse de arc peste așteptări și-mi colorase visele din ploi, eram deja NOI și ne știa de întreg, Medica !! Eheiii, dar la câte curgeri de condei nu ne fu martoră ea !
De sub încânt de vers mai răsărea câte o mirare și Medica poposea din zbor de aripă de gând, în mereu cu frunte plecată ție Scriitorule! dintru orice început, parcă cercetând Poemul :
Cine te ești !? Cine te-ai fi !?… Să fi ieșit gin învăluit în fum, din lampa lui Aladin …!? O, nu …! De unde te-i fi venind …!? Te vei fi coborât alunecând pe Calea Lactee, pe aripi de îngeri, culegând din mers STEAUA POLARĂ să ți-o agăți la butonieră …!? De unde te-i fi venind ?! Ești o himeră …!? O, nu ! Ai să spui : dinspre Saldabagiu de Munte al Iubirii vin …! Acum știu !! Îngerul te-a adus pe pământ, printre lacrimi de stele și harfe cântând, și-a lăsat lângă călimara-ți de sânge aburind o pană din aripa-i, măiestrita cu Harul divin, ție, Marin … ridicându-te la rangul de învățător al Iubirii, mai presus chiar, de legile firii …! Iubirea, ca primă lecție a omenirii …! Bine-ai venit pe pământ, printre muritorii de rând, învățătorule ! SUBLIM !!
Și da, cum bine ați putut vedea, Medica, cu sau fără voie, se poetește, doar v-am spus !! Și toate astea, nu mai departe de 2015, dar stați să vedeți, mai e !
Aici, aș fi putut deveni chiar geloasă, dar tot ce Medica scrise era dintru și întru prietenie, sub versul ce-ncroșeta dantelă de ODISEIC ea brodă acea dorință de a-și vedea prietenul în real, lumea virtuală poate anula distanțe, dar nu poate înlocui caldul unui atins de mână, sau limpedele unei priviri, sau timbrul vocii … iar eu, într-un moment de inspirație, deși nu aveam idee că voi aduce totul spre a se fi-n carte, mi-l păstrai, acel fragment de sinceritate absolută … iată-l vouă :
… ce păcat că fiindul nostru nu s-a fost să fie atingere, ce păcat !… “așteaptă-mă-n venindu-mi ! ” Cum să-ți alung tristul, cum să-ți alin durerea, cum să-ți curm suferința !? De-aș putea ți le-aș lua asupră-mi una câte una, să-ți văd ochii senini și zâmbetul, să-ți simt fericirea … Nu voi mai mult !… Iar atinsul se va fi ! Eu îmi dau toată silința și-ți spun : SE VA FI ! Nu voi pleca din lumea asta, fără să-ți simt mâna în mâna mea, fără să-ți fi mângâiat fruntea … Poate nu crezi, dar suferința ta, e și a mea … Îți simt durerea, îți aud suspinul, mă frige lacrima-ți lunecând pe obraz … E mai presus de mine, te simt parte din mine …e o senzație pe care doar gemenii, cred că pot să o știe … Să nu mă înțelegi greșit …! Nu vreau nimic de la tine, doar cuvântul și gândul … Faptul că exiști mă ține în viață, mă susține … În curând (cât de curând ?!), îți voi spune : așteaptă-mă-n venindu-ți …! AȘA SE VA FI ! (nu mă voi precupeți !) SEARĂ BINECUVÂNTATĂ, OM BUN ! DOAMNE AJUTĂ !
Ați remarcat cum a strecurat simțămintele gemenilor ?… ei bine, există suflete gemene-n trăiri și se pot găsi, nu doar două câte două, ele pot fi și trei și patru … și cum să nu te legi de un astfel de suflet ?! De l-ai găsit, păstrează-l ca pe o comoară, e cel care nu te trădează, nu te minte, e cel cel care simte ca tine, corpul aceeași temperatură-n simțire, iar electronii de pe ultimul strat au aceeași vibrație. Cum să nu se găsească între ei ?! Cam așa s-a produs și apropiertea dintre Marin și Medica, pe care eu am înțeles-o mai târziu și am adoptat-o instantaneu. Ajunsesem să ne simțim gândurile în aceeași măsură și le despleteam înțelesurile în aceeași manieră. Firesc, prietenia noastră !
Discutam cu Medica poemele lui Marin și nu tăgăduiam să nu acceptăm profundul metaforei, iar despre reușita ODISEICULUI Medica nu a avut niciun moment vreun dubiu.
Geneza suspinului ireversibil s-a devenit o punte a suspinelor pe care noi toți am acceptat-o și, nu întâmplător, Marin a ales Geneza prin care să-i statueze locul Medicăi în prietenia Poemului său. Dialogul poetic dezvoltat are meritul că pune niște accente mai puțin cunoscute cititorului, privind izvorul și curgerea poemei ODISEIC.
Drept urmare, eu, Mărțișor, botez acceptat pe deplin și de mine și de Medica, vin în fața dumneavoastră convinsă fiind că veți descoperi un important plan de lectură. Aduceți-vă curcubeul și vom înțelege că munca noastră a fost nu doar fecundă ci și fertilă.
Am așternut aici un CUVÂNT ÎNAINTE ALTFEL, Cinstite Cititorule, te aștept la un sorb !
Din drag de prietenie și de Poem,
Marta-Polixenia Matei
(Mărțișor)