ȘI CLEPSIDRA MĂ CEREA DE RĂZBOI
…ce greu îmi răstălmăcește inima respirul !
și nodul cum îmi stă să-mi sară din înghit,
și totuși, Doamne, Cerul …
atâta Duminică se revarsă-n pocalele lui !
făpturi din rouă îmi vin atât de aproape,
de tremurul buzei prinse-a se sfii …
îți făcusem așternut în iatacul inimii, sângele
să ne clocote-n UNUL …
globulele se-nghesuiau la îmbrățișat … cât freamăt !
că-n tălpi se dezvăluia tabloul sărutului dintâi,
foșneau vocile-n teluric amintindu-și de SUBLIM
și umbrele universului se despleteau în cer …
în tunelul timpului ardeau torțe din amintiri cu noi,
se prăbușiseră castele de nisip cernute în clepsidră,
creneluri de ruină scoteau ”bandiera bianca”
și clepsidra mă cerea de război !
dar nu,
îmi vroiam să mă trec de pustii – veniți voi, îngeri ai răspântiilor și-mi dați stropii de apă,
cei vii !
eterul avea parfum de liturghii, Duminica se răspândea
în soare, fugeau umbrele nopții, în pielea goală …
ah-tu !
un strâns de inimă mă porni din vacuole, era zbuciumul
tălpilor, erau vocile din submormânturi care-mi cereau
și-mi cereau să le vorbesc despre sărutul dintâi …
dar, Mărțișor, vorbește-le tu !
ehee … sărutul dintâi !!
mai întâi s-a fost în cuvânt
și cât cuvânt !
abia după un an genunchii ni s-au frânt în unda lui,
Atrium ne deschisese foamea din inimă și sângele s-a trezit în flămând … și se era atâta tremur de fiorii s-au
parkinsonizat de la sine, ca diagnostic !
dar nu !…noi de NOI ne eram bolnavi !!
pfuu ce goi genunchii fără de rotule, câtă caznă pe achilean, gleznele se erau nacele, îmi aruncam sacii
cu doruri zborul să nu simtă decât mustul buzei
și ce musteau buzele c-ai fi zis că tăiau pețiolul unei flori a căreei sevă știe ce-nseamnă pieritul …
și eu mă pieream !
Atrium …
acolo ODISEIC s-a vădit !
tot ce era simțire în cuvânt, acum avea moi de buze, și degete avea ce se lăsau în mângâi de mureau de caznă
umbrele prelinse pe pereți și picioare avea TOTUMUL …
șederea-mi în Atrium mi se fusese cât o candelă aromată,
arsesem atât de intens, că-n stinsul feștilei eram atât de bântuit de tu, încât la plecare luasem picioarele tale …
luasem brațele tale …
luasem pleoapele tale …
doar căpruii-mi erau și strigau din țâțâni la clipă:
mai aprinde feștila un strop !
dar clipa, pe atunci surdă !-și aminti,
vărsă atât ulei în candelaa-candelă, tu drumu-mi să-l găsești și mi-ai găsit, de mi-ai și venit !
am picioarele, brațele și ploapele înapoi !
și moiul tău de buză !
clipă, sărutul e-n mereu al tău !
diluvă,
clipa trase anii-n amintiri și se revărsa-n toate câte că numai uitându-mă-n mine și regăsesc totul atât de viu
că acum, în trăitul efectiv,
fac paralele cu puntea de suspinelor
că sărutul s-a-ndevenit el divin !!
———————-
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
22 aprilie, 2018