TRĂINDUL MEU TRĂINDUL ȚI-L TRĂIEȘTE
… era atâta somn răstignit în pleoapă,
deși noaptea coborâse de pe soclu-i,
demult-demult …
cocoșii trâmbițaseră înscăunarea dimineții,
de câteva ceasuri bune …
norii, he-heee, paji bosumflați,
încă mai vărsau în pocalele cerului cenușă
și Dimineața-și avea obrajii pământii,
Soarele nici nu-și arătase pletele de aur,
și nici nu venise să salute,
cum se cuvine …
dar erau de-ale lor !
pe noi zorii ne-au găsit îmbrățișați
și-nfășurați în giulgi de somn,
nici că ne păsa de supărările lor !
ochii ni se deschiseseră-n oglinzi privirii celuilalt
și pentru noi, nicicând mai luminoasă dimineața,
nicicând !
un gând, turbat, e-adevărat, mă incita unui iubit
cât un foc de paie,
dar ești nebun !… alt gând, purtând secantă-n
doru-mi de tu,
te stai, te stai … venea o șoaptă, din adânc de eu,
doar un acin în insomnii !
și-atât de răgușit dusese-n el ronțăitul roților de tren,
și-acum ai fi zis că-și duce duhul …
inima ridica din umeri, atât cât umerii mei s-o simtă,
din cervical alt gând se scobora,
cu pluta, pe carotidă …
fugiți dureri !… strigă și Mărul lui Adam,
de nu chiar eu am să blestem pornirea voastră,
vrem pacea fie între ei !
vrem trupuri lepădate de-orice chin
și chinul ardă-n focurile iubirii !
lăsați-vă-n furcile caudine !
sângele lor a dat peste răscol …
eh, câtă poveste, Mărțișor !
și câtă poveste, da,
cuprinsă până-n subatomii sângelui,
și cât șeherezăduit am mai avea de-aici,
de pe craterul știutului, de-acum, Sărut !!
buzele au dat în fiert demult
și-atâta dor am adunat în con de Atrium,
că ne eram vulcani !
dar ceva strein mușcă din mine,
durerea mă conturbă, gândul mi se-ntulbur,
dar e atâta dor …
și-mi ești aci !
trăindul meu trăindul ți-l trăiește !…
din buză parcă-mi iese șoapta,
și-n șoaptă eu atâta mă cobor …
cobori în jos …!
trase din mine dintr-un scâncet un delir,
eram prins de pendul c-un bold,
te lasă jocului !… îmi strigă clipa,
dar tu mi te erai în joc …
atâtea rime buzele-ți mi se lăsau în poezia pielii,
atâtea-ndemnuri mi se-ntorceau din timp,
ecouri nevăzute, strâmbe,
mă-nghesuiau în margini de năduf,
uuuff-uf !
oștiri de anticorpi vroiau să facă ei curat,
dar, măi băieți …
blajin, din cerebel, un crâmpei de dojen,
cum voi să faceți curăția !?
și gândurile se puneau de moară,
tuberculi de departe despărțeau neghină,
te vină tu, iubită, e-atâta liniște în spută !
știu că nu-ți place,
dar strânsul pieptului de-acolo-mi vine,
și vine, vine, vine, calcă viața-mi în picioare !
eu însă, mai cer răstimp,
drumul de tu acum mi l-am pornit …
te vină, dar,
caleașca zorilor e plină de sărut …
să tragem curcubeul peste timp !!
ATÂȚIA S-AU VENIT ÎN ÎNCERCAREA SUFOCULUI
… nu știu ce ține ascuns zâmbetul tău în colțul de buză,
dar e atâta freamăt ce răscolește aerul,
dorințele și-au scos mugurii la vedere,
sevă de iubire ne curgea prin tulpinile sufletului …
zâmbetul, zici ?
cât mister aci, Comoară Mărțișor, cât mister,
zâmbetul doar nu știe vorbi, dar dacă vorbește ?
uită-te-n tot desenul lui !
te uită-n prelinsul șoaptei,
te uită-n tremur de buză,
te uită cum toate se unesc iubire,
și ce tărâm iubirea !
totul se pleacă – genunchi de slavă
și slava duce povestea,
povestea ce se-ncarnează din noi, ne vorbește,
tu, Mărțișor,
tu, Comoară nestinsă ce duci în Cetate dor,
ce duci în Cetate rugă întru mulțumire,
tu, Mărțișor …
eu, cea tot pășind în răspântii … călcâiul meu
calcă acum ruinele castelelor de nisip
ce ni s-au vrut împotrivă, eu …
vântul acela ce l-au crezut făr’de puterea spulberului,
te uită tornadă !!
niciun bâlbâi în teiubescul meu,
opriți-mi focul ce sufletul mi-a incendiat fără de ars
și stingeți, de puteți, văpaia-mi !
atâția s-au venit în încercarea sufocului,
atâția !
până și îngeri cu aripi de pământ,
ce penele și-au ars !!
Tu, Doamne, știi … Tu, Cel ce Focul l-ai sădit în mine,
în prima rană ce nu-ndrăzneam închide …
bâlbâi zici ?
dar cum, din mine nevăzut, neauzit, fierbinte doar,
mi te-am iubesc !?
din rouă Lacrima ți-am scos și-am dus-o-acolo unde tu
ți-ai simțit-o NĂSCUTĂ DIN IUBIRE PENTRU POEM,
tu !
Lacrima …
ea s-a lăsat spele-ne SUPLICIUL, iar SUPLICIUL
s-a inseminat din ÎMPĂRȚIT DE DOI …
câte stafii de gând plecau călcând pe vârfuri
nu sperie încordul din teluric !
toate lumile și-au lăsat ferestrele deschise
și ne-am dus lor zâmbet !!
nu mai contează cum, dar m-ai legat de cer
în fir de mărțișor, iar cerul tot caută și-acuma
dacă-n o pată să ne poată-ncape pe-amândoi …
UNUL-ne, se pare sugrumat, dar a-nțeles toate-atâte
câte ni s-au fost în acești ani …
ha-ha-ha !… și voi, timpii cei târzii, luați sevă de suflet,
nu fiți copii, veniți aci-mpământenindu-vă din ODISEIC,
ați dat contur de ev iubirii noastre … veniți aci !!
câtă iubire noi ne-am adunat în UNUL-ne și dimprejur,
cât ne-nțeles !
dar, Doamne, nu pun întrebări,
nu mai e zid să aibă cărămizi nemăcinate,
nici temelii să mai susțină vreun semn de întrebare …
las mării țărmul !
mi-am pus voința-n stâncă și iubirea-n diamant …
tu, perlă de m-ai scufundat în abis de suflet
să mi te scot luminii, lumină să mi te fii,
acum te port în ciudă inimii ce i te-ar fi vrut,
dar toate trec poveste !
și ce poveste un sărut …
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
TOATE OTRĂVURILE PĂLISERĂ
… timpul își bătea toaca în pleoapa dimineții,
genele ei pufneau trezite de-a valma
și nu erau în stare să curme larma viselor,
și câte vise …
lumina se lăsase-n baletul începutului de zi,
chiar dacă cea dintâi rază spărsese atâtea nuci
că abia de mai puteai călca desculț peste rouă,
roua plângea !
îi era ciudă că nu mai putea asculta freamătul
prin care sângele ținea talpa la distanță …
sigur că eram după iubit !
cum altfel liniștea atât de pleoștită ?
tăcerile din perdea se lăsaseră supuse,
chiar dacă amenințaseră că vor deconspira icnitul …
stăteam cu un picior în răspântii de somn,
colț cu trezia !
trupul și-ar mai fi cerut încă un tur în carusel de vise,
dar dimineața își cerea drepturile asupra nevoilor
și-mi înfipse săgeți de raze în cerul ochilor:
hai, scoală, e timp de real !
nici urmă de umbră nu mai rămăsese din noapte,
ferestrele-și umpluseră desagii cu lumină
și mi-i deversau mie-n așternuturi
și așternuturile păreau un cristal,
dar recele lui nu mă respingea, din contră,
trupul tău părea cioplit în lapte și cafea,
văluri de năduf își deschideau cratimele
invitându-mă-ntru mângâi …
dar când nu se fusese mângâi !?
totul era într-o aură de împlinire,
nicicum umbra anilor ce ne țintuiseră-n depărtări,
poate o ușoară undă de regret așteptul, poate, zic,
dar cum să mai cotrobăie-n ce s-a fost ?
toate otrăvurile păliseră !
acum fiece crepuscul făcea trimitere
la TRUP din NETRUP …
ursitorile stăteau abandonate pe treptele departelui,
îmbufnate că le-am dejucat planurile,
una chiar era-n plâng !… își frânsese degetul magic
în tocul ușii așteptărilor și-mi pare
că era chiar aceea care mi te ascunsese cu sârg
între vitralii de timp,
dar iubirea le izbise cu atâta putere
încăt erau cioburi de clipă peste tot
și fiecare ciob acum reflecta câte o culoare de noi …
hei !
mă pomeneam opintit în timpan,
era un înger ce-mi adusese magia răspîntiei,
acolo se luaseră la harță doi luceferi
că ei aprinseseră scânteia-n sfârșit de april …
ești copil !
mai apăsat, cel dinspre dimineață,
porniseră din că niciunul nu voia poezia rănită,
dar iureșul l-am dat eu, celălalt,
printr-un sfârșit de august …
așa s-a fi, dar în șoaptele de octombrie eu am pus
feștilă pe SUPLICIU, na !
și era o emulație de basm
că imediat Poemu-și ceru cafeaua-n arzând,
dar ne dăduse-n foc mai repede decât ne așteptaserăm …
eh !… și cât caimac împrăștiat în areal
că s-au crezut invitate atâtea Cosânzene
la povestea cafelei !
dar noi ne continuam risipirea și pe tărâmul celălalt,
cel al realului !… și iată că timpul vru să ne adune
în UNUL-ne, cafea și lapte, sau invers,
ce mai contează !?
aici e IUBIRE !…
da, Doamne, și toate dinspre Tine !
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
PUN LA MEZAT DORU-MI DE TU
… din zadar în zadar, prin zadar !
viața e un zar …
astfel mă scoborâsem dintr-un vis,
încă desculț, doru-mi de tu amenința că,
dacă nu el mai întâi nu știu ce se va fi …
se trebuia să joc delicat și dorul l-am ascuns,
sub un brocart !
zar !?… viața, ce se schimonosea înspre mine,
timp în care zorii își adunaseră famfarele sub geam
și atâta hărmălaie că toate ale grădinii se ieșeau
ca din coșmar,
toate întrebându-mă:
zar ?
zar !?… întreb și eu,
și parcă îmi revin în minte timpii-n care
toată țara juca barbut,
toată țara !
nu știu dacă de plictis ori din hazardul atâta vreme ascuns,
dar mi s-au inseminat în memorie timpi fațetați cu numere
de la 1 la 6 …
Dimineața mă privește mirată !
pare să nu-mi înțeleagă deapănul gândului,
eh, câte n-a fi-nțeles ea …
dar eu îmi răsfir prin simțiri urmele unui sărut
și-am decis să-mi pun la mezat doru-mi de tu,
dacă am un câștig !?
șase !
îmi ceru zâmbbetul, ca și cum el s-ar fi campionul,
trecea prin ciur și dârmon tot ce era în ODISEIC,
și cu emfaza unui căpitan de plai:
șase !
ce mi se părea ciudat, celelalte ale mele, se codeau
să scoată o vorbă,
dar niște umbre, rătăcite printre ultimele seminții
date pământului de Mărțișor, ridicau glasul:
lui nu !
m-aș fi lăsat oțărât,
dar palma ei îmi ridica fierbele din scoarță,
n-aș fi gândit poem,
dar și poftele-mi de M. îmi cereau scenarii,
jocul se ducea-n zar și el,
dar eu uram zarul …
de moarte !… întări dorul
și-atâtea chemări rătăceau prin așternut …
ehee, dar chemările acelea aveau buze și degete,
aveau cosițele de aur,
avea nuri …
chemările acelea aveau doruri brodate în fibrele clipei
cu fir de vise,
dar cu mătase de real, încât,
sufletele purtau mantie brocată de iubire,
la vedere !
până și Dimineața și-ar fi dorit una la fel,
dar iubirea nu e de-mprumut, așa că i-am împrumutat o oglindă …
și-un zar !
poate două …
chiar,
de multe ori am reflectat de ce aruncam totul în zar,
așteptam încordat de sistola cânta la drâmbă,
anotimpuri îmbălsămate cu sughit de trompetă,
cumva încă adormit, mângâiul aluneca incitator
acolo,-n dorsale, aprinzându-se-n boț de meteorit,
fiecare vertebră scotea nervii bine ascunși în inele,
să atace din prima linie …
și nerv mă eram !
șase-șase !
se auzi de undeva, din apele unei oglinzi …
Dimineața se prinsese-n joc și era decisă să-și câștige brocatul,
decisă !
deși măsluit,
zarul se era cu mine acum și sărutul se cădea,
în duium !
ochii mă legau de cer în fir de mărțișor,
nu-mi păsa de fierbinte,
nu-mi păsa de gol,
Dimineața toată era un abur
și eu o sorbeam peste zar …
mmm,
mă îngâna caimacul,
Mărțișor bătuse palma cu zâmbetul
și zarurile erau aruncate,
de la 1 la 6, toate despuiate !
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
––––––––––––––-
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
22 mai, 2018