MI TE-AM ÎNCHIPUIT IZVORUL DIMINEȚII
Ciclul: Răspântii
… când primul gând ne-a dezlipit de vis
mi te-am închipuit izvorul Dimineții …
cristalinul se era la mama lui acasă
și mă-mbia să-ți strig,
și mă-mbia pe frunte buza peniței să-mi pun,
să-mi soarbă șoaptele de gânduri,
dar fruntea mă repezi :
– miteamiubescul, o dâră pentru Cale !
și m-am oprit,
instant,
sufletul se îngheța de-a fir-a-păr,
inima tăcea și ea cu gândul
c-atâta nou ne-a curge,
Sărutul, să ne-nțelegem, ne e cruce !
plecam să umplem carul cu boi de rouă,
roua ne știe, și ne-nțelege trăitul,
trăitul prinde spini din cursul clipei,
clipa ce ne curge, șterge urmele de praf,
și-atâta praf, Comoară Mărțișor …
iubirea mea !
în desagii timpului adastă-acini din vița
ce mustește-a noi,
te uită … te uită rodul ei !
prelinge sevă din iubit la fiecare crestătură,
și unde i-am tăiat un ram uscat, te uită :
duzini de muguri răsărind !
și dac-atâta sevă, cum praful mai reziste !?
și, uite,
azi laptele ne-a dat în foc … cafeaua !!
și cît caimac pierdut în buza focului …
dar se veni clipa,
pudrată-n lapte praf !
și ne purtă-n sărutul de Sărut !
la rându-i praf ?!
hai, Mărțișor !!
e-atâta cer, e-atât albastru, e-atâta soare,
și e atâta și atâta lume …
dar, Mărțișor,
e-atâta DUMNEZEU !!
izvor ți-i harul dinspre El, iar eu mi-am venit
să mi te sorb cristal, și clinchet aducător de viață,
mi te-am iubesc !
mi teamiubescul pleacă-n pulbere de amintiri
din care izvor nou din noi să preumblăm cuvântul,
și dacă cerul și-ar vrea întrebări, întreabă-se în sân,
eu sunt aci, și mă rămân !
mi te-am lipit de cerul meu, cer !
și-atâtea scânteieri ne-au dus povestea în Lumină,
uite cum zorii-mprăștie vocabule
rupte din spațiul dintre noi
și ne-nfloresc în corole de cuvânt,
tulpina Dimineții ne e plină,
iar tu-mi spuseseși să renunț la ea …
Marin !
dar uite, uite cum se adună metafore ciopor,
petale de-mprăștiat pe esplanada minții …
e-atâta rouă ce se era-n aștept, să dea mângâi !
eh, Mărțișor,
când primul gând m-a dezlipit de vis
mi te-am închipuit izvorul Dimineții …
te vină dar,
scânteie de har, gândul dezlipit de vis
ți-a fi amnar …
LUPTA MEA CU TABLOUL UNIVERSAL S-A-NTEȚIT
… eh, amurg, amurg,
cum mă poartă dorul printre
mărăcini și chiparoși să-mi știu
stăpâni sălbăticiile ascunse-n mine,
și apusul îmi știe aplecările nu din
întâmplări nevirgine, din nou izvorât
am deprins versul să-mi știe ritmul,
pasul meu s-a obișnuit în dublu,
pauzele de singur sunt insalubre,
metafora știe și mă poartă lecturii de pristol,
veniți voi, care mi-ați vrea afla tainicul
și poate că roata olarului ar simți un suspans,
chit că firul de trandafir mi-a lăsat,
e drept când și când, un suspin în respir,
și ceasurile amurgului se respiră chiar
pe muchiile urmelor din
ÎN AȘTEPTAREA CURCUBEULUI,
dar m-am întors !
căutam printr-un dans riguros,
în alb și roș !
pantera s-a antipazat de mult,
dar acum am dedus semne
care nu s-au mai presărat înainte-mi
antropologii sedilei lui ș,
m-au asigurat că e sângele meu,
cu toată opoziția lui C14
care – mendeleevian !
mă ura c-am trecut de partea Regelui meu …
mă rog, am primit azinoapte un mesager celest,
dar cu tot stăruiul lui,
n-a scos un cuvânt de la mine !
eram pelin poeste o lume candidă,
și scriind cum mi-am întăbulat obiceiul,
versul meu alb se calează perfect
pe inocența copilului …
TITANIA ne-antins o cursă, cumva,
rezist și despuiat să trec un câmp de
mărăcini și chiparoși,
desculț, Coane Zaharia !
dar aerul de câmpie nu mi-a părăsit
sacii plini cu acini …
eh, amurg-amurg,
lupta mea cu tabloul universal s-a întețit,
am Hangerul de Argint,
am SUPLICIU,
am PENIȚA GÂNDITOARE,
dar mi-ar trebui un arcan,
bufnița candidă așterne strigăte
peste pânza timpului,
dar penelul e la Mărțișor !!
copilul i-a pozat în nud inocența,
timpul și-a scos la licitație pânza …
P.S.
… eh, TITANIA, repet, viața nu e mereu,
deși ne-am vrea !
dans riguros în alb și roz,
cum se vede de pe marginile
unor suflete decolorate …
ne-am expus la prea mult oxigen
vrând să escaladăm poate cel mai înalt munte,
dar acolo, doar floarea de colț
și capra neagră pot răzbate …
și sigur nu ne-am confunda vreouna
cu vreo biată transhumantă,
fie ea și roz …
din inocența copilului am învățat
să dăm imaginarului acel aspect de lume candidă,
acolo basmul știe exact face diferența
dintre mărăcini și chiparoși,
dar și știma apelor poate părea
un mesager celest, tot acolo …
și cum tot îți spun de o vreme, dar te prefaci în surd,
strigătele mele și-au găsit, pe pânza timpului,
răspântiile pictate în alb și roș
și toate mi le-am împletit în fir de mărțișor,
geaba bufnița candidă încearcă le-aștearnă-n alb și roz,
viața mea are alte nuanțe,
din Lumină mi-am ridicat piramidă să-mi iau curcubeu
și mi l-am perfuzat în creierii inimii
să mi pot colora sufletul după voia lor
și nu după nevoi streine …
undeva, mă știu de punct,
dar încă nu mă voi de răstorn !
nodul urechii subconștientului de l-ai fi desfăcut,
nu șoaptei vântului i-ai fi ascultat cântul
și poate că îngerul răspântiilor ți-ar fi întins
aripa-i de lumină să poți da conjur negurilor …
dar, TITANIA, IUBIREA-IUBIRE nu se lasă trasă de păr,
de-aceea UNUL-ne, din vrerea Celui Preaînalt,
ni s-a-mpletit în fir de mărțișor !!
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
———————————–
Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie