MĂRUL ÎNCĂ NU AVEA FRUCT
(Ciclul: Răspântii)
… uite câtă dimineață a tăbărât peste noi !
nici nu știu în care colț de univers
și-a refugiat noaptea naufragii
zorii au atacat negurile cu săgeți de lumină,
licărul stelelor, ucis, s-a dizolvat în imensul de alb,
Luna s-a acuns după orizont,
Iise mai zăresc urmele voalurilor frănjurite în vânt,
stau în mine, privesc în mine,
nu-mi voi să-mi și ies din mine …
brațele dinlăuntrului mi te țin în caldul acela,
de neexplicat, încât inima pare elucubrată
sub emoția cascadelor de hematii,
din roș, cearceaful pare uimit că și sângele meu
e la fel de roș cum al lui …
ce crezi, să-l fi decolorat degringolada fotonilor
din invazia lor nebună până la a se
fi doar cât un cearceaf ?
uite !
uite cât revărs de lumină !
până și brațele tale și-au căpătat polei din aura ei
și zâmbetul tău e tot scăldat în lumină !
Lumina e-n mine !
cum m-aș fi altfel ?
scântei scânteindu-mi-L pe DUMNEZEU
când ne dă Zâmbetul Lui în UNUL-ne,
iar pasul, Lumina ni-l face atât de vioi !…
îmi tot vorbeai de o lecție de preistorie …
uff !… mai scrie de poți pe suflul clipei !
dar clipa e trează !
somnul mă poartă-n preistorii
iar de acolo am cules urmele altor timpuri
cărora le-am fost, ori poate ți-ai amintit ?
mergeam prin rouă desculți și lumile acele
se fereau să ne tulbure,
mărul încă nu avea fruct !
frunzele ne erau atât de prietene că niciun vânt
nu ni le-ar fi smuls,
mângâiul nu avea lecția învățată dar
mergeam ținându-ne de mână,
iar marginea clipei ne simțea !
și cum ne simțea !…
tiviserăm timpul cu fir de amintiri,
trena-i brodată în noi cu petale de sărut
era atât de lungă încât pășeam cu grijă,
de teamă să nu-i strivim nici măcar una,
și cele cinci veșnicii erau țesute acolo !!
anul-lumină îi dădea o oarecare strălucire,
dar ceea ce revela splendoare, era IUBIREA !
ah, IUBIREA !… ah, IUBIREA-IUBIRE … ah !
de mulți ani mă analizez morfo-anatomic,
dar gramatica și-a făcut bibliotecă în gleznă,
închipuiți-vă groază pe țurțuri !
peste tot erau focuri aprinse,
liniștiți-vă, ne dădeau lumii !
erau petece de iubire ce se-nrădăcinau dinlăuntru,
plexusul solar mi-era din nou acasă,
te du tu, coasă !
dar e atâta sărut și atâta tumult,
iar noi, în Lumină ne aducem totumul !
le-o spune tu, Dimineață !…
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
–––––––––
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
5 mai 2018