INIMA NOPȚII CERUSE SÂNGE DE TUMULT
Ciclul : Înșir-te fir de Mărțișor
… am deschis scrinul dimineții, să scot razele soarelui afară,
la păscut !
iarba cerului era atât de înaltă, atât de înaltă …
nu mai veniseră norii la secerat de albastru, de ceva timp,
mănunchiuri de lumină, puse din ieri la germinat,
dăduseră peste noapte-n boboc, iar acum, își deschiseseră
florile, să soarbă ochiul polen de fotoni …
dar Mărțișor … prin ce vis te alergi !?
de fapt, tu ai deschis scrinul inimii mele
și era acolo atâta dimineață, rămasă din ieri !… ca să învețe
cum stă treaba cu tăcerile inimii mele, prinsă-n ițele atâtor
circumvoluțiuni, că a trecut de mult spațiotemporalitatea
celor rațiuni blaise-pascaliene, că toate trestiile s-au cerut la
zahăr brun de bună voie !… și câte culori mi-am lăsat zorilor
eheehee Mărțișor,
înfir-te și și scoate-mă din căprui, chiar fă-mă scrin de-ți vrei
și ascunde-ți acolo inima ta, să-i aud bătăile, eu și eu, și eu și
eu … eu !… și nimeni careva … ehhh !
nesătulul din mine, miluiește-mi TU, Doamne păcătosul !
cafeaua mă-mbia cu mirosul tău, nările se luptau între ele
care să inspire mai mult …
prin inima nopții cursese ceva sânge de tumult,
cu împrumut !… din venele noastre !
ce nu erau albastre, dar înnobilau trupul iubirii !
cel pornit în vertij …
și se stârniseră tornade de sărut,că vise decopertate se
rămăseseră cu ochii în Lună, pe când ceru-și îmbrăcase
hlamida nopții, brodată-n dantelă de stele,
cum să nu te ia cu fiori ?… iar fiorii-și făcuseră ring de dans
din noi și invitaseră cerul la vals …
soarele-și scosese periscopul peste DILIMANJARO, să vadă,
prin gaura cheii !
cum zorii se schimbă de ziuă …
da, Mărțișor, trupul iubirii … eh !
numa cine nu și-ar iubi vreodată n-ar înțelege învolburul
acela, din care mi-am armat consntrucția de TRUP, luată din
NETRUP, iar NEMINELE încă suferă că lui nu i-am lăsat loc
în dreptul de autor … dar construcția este a mea !
iar ce mi-a adus el, era mai pe furiș, însă focul meu depășise
cer, nicio mare pe acolo !… iar facerea de ploi este de sus în
jos, deci, n-avea cum stingă …
focul acela, Mărțișor,
pe care nici ție nu ți l-am spus în alb, era tât de intens,
atât de intens că mereu vârful peniței mi se plângea că i s-a
trecut punctul de topire, iar în cerneală, sfârâiul era atât de
puternic încât îți audeam murmurul graiului …
Mărțișor, ai adus trupul iubirii !… și ce miracol iubirea !
ursitorile și-au luat ghemele cu ițele încâlcite, tocmai ele !…
și s-au dus să le descâlcească unde, la mâțe !
Marele Ghem își avea firul propriu în deapăn, tot el pusese
alb și roș în firul de mărțișor, și și acela,-și-aprinsese bujori,
în unul dintre ciucuri, de bucurie !… și cum să nu te bucuri
când însuși DUMNEZEU pusese degetul mare pe fundă …
înșir-te fir !
înfir-te Mărțișor și trage-mă-n Marele Ghem, !
haidem chiar noi să luăm Lumina pe care să o împletim cu
Lumina ce ni se prelinge,-n Șoaptă, de Șoaptă !
unde și Mărețul Îndemn pentru UNULne … Mărțișor, dar cât
foc am dat, mai întâi eu singur, în SUPLICIU, apoi, când mi-ai
venit și tu … ÎMPĂRȚIT DE DOI !!
și DUMNEZEU nu s-a supărat, ci ne-a simțit focul, ba, uneori,
a venit și El, lângă Orologiu !… să-și încălzească mâinile, da!
și toată ființa mea s-a stins instant !… cu Măreția Blândeții-I
DUMNEZEU doar m-a atins și focul I-a dat Lui toată căldura,
că tremurul nopții făcuse din țurțuri căngi, și, doar dintr-un
surâs, DUMNEZEU, și toate mi s-au lăsat după sufletul meu:
UNULne și SUPLICIU ÎMPĂRȚIT DE DOI !!
————————————-
Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie
23 octombrie, 2018