SCUFUNDĂTORUL
… eh, timpule !
așteptările m-au ruginit
de-atâta vreme adăstând în adâncuri de ape,
tulburi ori nu, nu știu,
nici n-aș avea cum !
negura afundului este atât de apăsătoare,
deși n-o văd, îmi dă urticarie,
tăcerile ei sunt pline de mistere …
da,
nu scoica e de vină !
ea m-a ținut atât de bine ascuns
de când m-a prins fir de nisip …
adevăr vă spun,
când s-a spart clepsidra m-am văzut prins de nod,
de unde sabie ?
alexandrian ?
aș !
să mă dea la plagiat ?
așa că m-am raportat la tabinet,
știa mai bine scoica !
dar mă tot hrănea și mă hrănea, să capăt puteri,
apoi să mă bat cu ea,
apoi …
mi-a adus Orologiu,
un dor nebun, feștilă,
și o dorință nebună după Lumină …
deprinsesem rugăciunea de zi cu zi,
puneam Șoaptă să mi se fie de mereu întru mereu …
scoica nemulțumită:
ia de mânâncă !
masa plină peste măsură,
merinde împărătești,
aveam și cupe de cristal !
creșteam anul cât altul în șapte,
dar destinul mi-era în scoică …
își mai scotea coapsele afară
dar nu mă puteam zmulge mlaștinii de sidef,
murmurele mi le așezam pe gherghef,
ruga mi se strecura,
clăbuc după clăbuc …
nădăjduiam vreun sonar mă simtă,
dar mereu mă țipa o balenă albastră
numai să-ndrăznesc să mă ies din scoică …
habar n-am câte vecernii și-alte plămădiri,
pierdusem urma timpului,
audeam când loveau de stânci novoduri …
știam și ceva voci,
dar nu deslușeam cauciuc de scafandru !
e scufundătorul !
un fir de nisip, ademenit de scoică,
la tabinet !
scufundătorul doar te mai poate-ncerca,
totul e să-ți bați PINul în perete
scufundătorul doar te-a putea scoate,
te-a duce la licitații ori te-ar păstra pentru el, nu știu,
dar știu ce știu:
SCUFUNDĂTORUL !
și de cinci veșnicii tot aștept,
anul lumină a naufragiat,
m-am gândit că mi s-au uitat pe card
prea niciunul nu mă nimerește să mă scoată
din scoica lu-pește …
într-o murgie era cât pe ce,
dar scufundătorul nu mă văzuse de perlă
și doar a străpuns cu călcâiul prin cochilă,
și m-am rămas agățat în bretele de sidef
poate-a veni vreun cașalot,
din fief!
să mă-nghită
și m-a strănuta pe vreo insulă părăsită
să mă mor, ars de soare-n bătutul de soartă,
numuliții m-or adopta de perlă,
memoria apei îmi va descifra sideful
timpul mi-a primi mai apoi Poemul …
timpul !
dar nu te grăbi !… liniștește-te !
susură Profesorul meu de Prețiozități,
la autopsie ORICUM …
și ochii mei tot caută-n drum !
CINE SUNTEȚI VOI ?
Acolade peste timp – Timișoara
… ați urcat la parapeți,
ATUNCI !
Acum nu vă mai ține figura,
avem NOI oameni care să suie,
ni-i știm !
pe voi v-am văzut,
vă ajunge,
lăsați-vă bărbi,
faceți temenele,
dar locul aici nu vă mai e,
mergeți ACOLO
și aduceți-vă aminte,
cereți-ne ce-ați cerut
și poate v-am da …
vă știm-v-am văzut,
vă ajunge !…
avem și noi oameni
care să știe să urce,
ni-i știm !
bine-bine, ne-om duce,
dar CINE SUNTEȚI VOI ?
ăia de-am tras timpul
mai la noi !
… timpul însă tace,
e meteahna lui, indiscutabil,
vede tot, știe tot,
tace însă, incorigibil …
dar acoladele sunt un fapt,
s-a dus sfertul de veac
și e atâta pustie în toate,
zâmbete ruginite
încă ne cer să facem ca ei,
gata,
CINE SUNTEȚI VOI ?
iată întrebarea pusă Tânărului Acela …
tânărul însă încă n-aude,
nu vine-n upanișadă,
salcia a ostenit în așteaptă,
laboratoarele de prețiozități încă se simt,
dar nu e măsură pe fapt,
cum să dai țara ?
dar CINE SUNTEȚI VOI ?
bâiguiau Aceia …
am tras timpul mai la noi !
avem cheia scoasă din acolade,
nu mai vrem zăngănit de arme …
țara nu mai vrea să aștepte !
da, dinspre Dumbrava Roșie
–––––––––
Marin BEȘCUCĂ
6 iulie, 2018