… dar suspinul nu este totdeauna ceva rău,
are însă încărcătura aceea de trăire
peste care nu-ți poți să treci …
te-ai împotmoli !
da, cuvintele sunt făcute să te certe,
dar asta nu înseamnă numai să te certe,
iar când supărarea se devine caznă,
suspinul dă afară neînțelegerea neputinței …
cuvântul !
ce înzestrare ne-a dat FACEREA,
sigur glumea DUMNEZEU, cu Planul Lui Cel Măreț,
sigur i-a plăcut gluma încercărilor
peste care nu s-a băgat,
dar când ești atât de năpăstuit de te-ai piere,
ceva te trage în sus …
te ridici !
Ceva !
pleci și uiți să privești înapoi,
cui i-ai mulțumi ?
oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă ?
munții sunt făcuți după același Plan,
dar cine să-i fi auzit în suspin ?
și cât de neputincioși par când sunt goliți de atâtea,
poate-ar zice și ei mi te-am iubesc,
dar dacă nu-i știm auzi ?
oare orice izvor s-ar visa Dunăre ?
pasul mic pentru om și mare pentru umanitate
a văzut de pe Lună doar Marele Zid,
dar dacă i s-ar fi năzărind ?
mie mi se pare că Luna mă vede mereu,
când ne stăm în vorbiri …
mereu !
altfel de ce și-ar pierde timpul cu mine ?
cum și cu tine stă de vorbă ?
du-te măăă …!
și cu tine ?
uau,
deja avem o problemă …
vezi de nu poezi, poetește !
am auzit dinspre un nesomn …
erai tu obosit !… cineva, în replică,
am mai spus cuiva, la fel …
altcuiva, la fel !
și am început să tac …
tac tot mai mult !
și atâți am supărat, uff
cum să mă-mpăc din tăcând ?
nu poezi, poetește-te !
de atunci am mai zis și eu unora
și doar Mărțișor …
unii s-au supărat … s-au și pentru cacofonii,
s-au și când am scris că e prea mult vulgar
și nu se cade,
dar dacă este înseamnă că e nevoie !
și-a apărut mocirla care nu te murdărește
dar doare atât de intens,
au apărut și mironosițele care atâta ar ști,
ele cunosc toate muzele,
dar mi te-am iubesc este o pocire de expresie …
dar este !
deci, mi te-am iubesc !
și Poemul,
și de-l clatini își păstrează toate etapele,
până cade ultima poamă !
mărul din margine de drum poate depune mărturie,
ei n-au glas, dar te cheamă prin semnele lor …
și ce dor îmi e de-un măr viermănat,
din capătul viei !
puneau bătrânii gutuile în grâu și se coceau acolo,
în tihnă !
și nu prindeau miros de grâu,
dar pâinea caldă parcă aducea a gutuie …
salcia de mă dă naturii în altă interpretare,
îmi știe tot suspinul !
nu mi-a reproșat mare lucru,
doar de ce n-am știut cine mi-a înfipt securea în rădăcină !
mi te-am iubesc !…
îmi vine o silabă cu prestanță de omuleț,
mărul din marginea pădurii e pădureț
și poamele lui luptă în locul tău,
cu pesimismul,
cât deșir de viață suspinul …
nu poezi, Poetește !… Lumina,
mă urmărește !?
––––––––––-
Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie
11 mai, 2018