O CHEMARE NE AȘTEPTA CU PICIOARELE-N CENUȘĂ
… de un alb nesfârșit noaptea asta,
deși-și lăsase copertinele de să sufoce țepii ierbii,
totuși era atâta alb, atâta alb
că negurile dăduseră-n dodii …
mi se părea că sunt în părțile acelea de pământ
dinspre care nu dă bine să amintești,
clipele-și ridicau poalele-n poduri, la comandă,
și retinele mi se emitajau de nu mă mai încăpeam
în nevele sângelui meu,
până și grădinile suspendate erau în joc !
ne mai vorbesc despre câți coloși se adunaseră,
că și Colonadele dinspre Albinelor mi se strecurau,
în peticiri de șoaptă …!
închisesem în mine orice boare de vânt,
iar somnul mi-era fierbinte, dar pustiu …
mișcau capilarele, ici-colo …
diform !
prin degetele de-mi căpăcesc tălpile, un dorm,
rătăcit oarecum,
dar limbut !
desțelenea scenariile zorilor,
din azimut !
în noaptea asta fusese zaveră-ntre vise,
se-nghiftuiseră-n decuseară și nu le priise nimic,
acum erau puse pe harță …
și-n hărmălaia lor, zorii se coborâseră,
posaci !
din brațele nopții,
era ceva între brumă și rouă,-n destul,
dar veniseră fără saci !
nici Soarele nu mai dăduse cerului sărutul,
pe alocuri,
plumbul își dădea coate cu câte-o rază,
dar scânteia era atât de anemică, încât,
mă temeam, abia-ncepută, dimineața să se stingă …
o chemare ne aștepta cu picioarele-n cenușă,
i-aș fi răspuns,
dar cum de-atâta viață,
și asta caducă !
mă rămăsesem în fiori cu noaptea cea albă,
v-aș mai spune pe ce sunt pornit acum,
dar nimeni nu-ntreabă …
hai, luați-vă dimineața-n treabă !
… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !
–––––––––-
Marin BEȘCUCĂ
11 aprilie, 2018