MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL
… mă uit cum înflorește Cuvântul,
petale, sepale, vocale, corola
mă umple de senin,
visele irump roua timpului meu
și văd cum albinele criticii
mă sorb de nectar,
sleit de puteri, apuc să adorm,
pleoapele transcend în petale de plumb,
călifarii evului întunecat
descalecă printre pretenții,
îi aud cum se ceartă
vroindu-și fiecare partea,
Cezarul așteaptă, frecându-și
barba încoronată demiurg,
fug albinele !
viespi năvălesc spațiul gol,
vai mie !… aud,
ce dulce se va fi alba hârtie,
vai mie !…
săriți !… mă mâzgâlesc invective,
voi, critici, mai bine,
voi, critici …
aurora se adoarme pe mine,
Cuvântul își lasă floarea dedicației ție,
mai e și polen – safire
bobii de rouă ai timpului meu,
Cuvântul se înflorește,
poate și eu …
O BOALĂ IMORALĂ
… o boală imorală
m-a purtat printr-o intruziune
în trupul lumânării,
carnea cerii îmi făcea loc,
fâstâcită,
printre fibrele mușchilor
topiți de privirile mele,
pețiolul din bumbac se reîncarna
odată cu floarea pâlpâind
vieți desenate asteroidal,
temperatura morții era prezentă
exact acolo unde fiorii se oțeleau
în buricele degetelor,
strângerea pumnului era o arie muzeală,
coloana figurilor de ceară
își vedea sorocul depășit,
focul însă părea să se teamă de pompieri,
nimic rece sub soare, totuși,
chiar dacă pleistocenul ghețarilor
tremura sub furia timpului
și dacă soarele se lăsa ăn apus,
ce m-ar împiedica să vă aduc ăn timpane
legenda unui Făt-Frumos încremenit
în spațiul dintre cele două tărâmuri
și numărătoarea se rezumă la două
cardinale iluzorii: unu și zero,
despicate prin falii de ceară …
––––––––––
Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie
Mai, 2018