07 de Mărțișor a lui 2019 – FILĂ DE POVESTE !!
… mi te-am visat azi-noapte, mamă,
o lacrimă ţi se scurgea pe sub năframă,
de unde-ai fi ştiind cum sufeream !?
de unde, mamă,
noaptea străjuia în gem !
din negrul ei chinuri m-au doborât,
de unde, mamă, toate-ai fi simţind !?
şi cum mă împietrea din totu-mi pieptul,
şi aerul, mamă,
parcă nu mai vrea să-mi intre,
doar dorul pentru viaţă, mamă, îmi străjuia sub chin,
în rest,
din tot eram doar piatră şi suspin,
şi negurile,
trimbulinde-n sforăit !
m-ademeneau să ies din nedormind,
şi pofta -tot mai mare ! – pentru respirat,
mi se părea că-n neguri, mamă, parc-ar fi plecat …
doar dorul, mamă,
dorul îl mai am fidel,
cu el colind şi taină, şi clipă, şi mister …
mi-e, mamă, dragostea, prin dor, tot mai măiastră,
de mult nu se mai dăinuie prin lumea noastră !
mereu privesc, pierdut, prin ceruri, mamă,
de parc-aş vrea senin sălaş,
tentaţii de nebun, iubită mamă !
sub chinuri nu mai simt când mă supun,
şi caut bucurii prin deznădejdi,
parcă mă şi văd, mamă … taină de poveşti !
norocul meu că-n neguri, mamă,
afar-de tu,
mai nimeni nu m-ar plânge,
şi iară,
mă scobor, cu lacrimă cu tot, sub chinuri,
de unde totdeauna mi te scot din visuri,
şi-n toate, mamă,
îmi apari mereu mai tristă,
şi suferinţa-mi trece din caznă în vetustă,
şi-n nebăgarea negurii în seamă,
îmi fac,
de fiecare dată !, mamă,
suspinul în vioară,
şi cânt la lume mamă,-n felul meu,
prin vers !
spaimă şi chin tot mai prezente în rotundu-mi univers,
şi curcubeu din dorurile-mi prea flămânde fac
din el, tot cerul nopţii, mamă, să-l îmbrac,
doar flamura-mi lipseşte-n boţ de lumânare,
lumina, mamă,
mereu mi-a fost, mereu mi-a fi o încântare,
dar de mă simţi mereu prin noapte,-n chinuri,
tu, mamă,
lacrima să nu ţi-o tulburi,
nu mamă,
în limpede s-o laşi să-ţi taie faţa,
cum limpede ţi-am fost şi eu în toată viaţa,
şi când apusu-mi-ar veni, din noapte, ori în faptul zilei,
tot limpede-mi va fi şi dorul, mamă,
dorul de iubire şi frumos ce simt cum mă destramă,
şi-n chinurile întunecate-n neguri,
te simt atât de-aproape, mamă,
simt cum-mi-arde dorul,
şi ţip,
în neguri, mamă,
ţip de spaimă !
mereu din miezul lor ceva mă cheamă …!
dar azi, mamă,
07 de Mărțișor, a lui 2019, ușor trecut de nămiaz,
scânteia ți-ai stins,
eu să nu mai aud cevaul ce mă cheamă …
eeh, mamă !
doar două zile-n urmă ne-am vorbit
și-mi cereai să nu-ți port grija,
să mă știi că lupt să rezis, să las tot și toate,
să rezist !
și iată-mă-s,
durere durută se reînvie-n mine,
acum să mi te dau poveste:
MARIOARA LUI NIȚĂ AL LUI DOBROGEANU !!
născută la 20 de octombrie a lui 1936, în Corabia.
… dacă n-aş şti că am carnea
şi sângele mamei de-mprumut,
aş zice că trup mi-e din trupul Dunării,
sânge tăcerea peştilor,
cântăreţul de sunt,
cântă cu şipotul ei,
nici taină nu i-aş fi,
mă simt văzut,
mă simt auzit,
încă nu mă ştiu ştiut …
în palme port sărutul dorului ei,
alături de durerea mamei,
pe care o văd încordată,
aşteptând pe banca de la drum,
să vină poştaşul …
dar el trece de atâtea ori
pe lângă ea,
ridicând din umeri …
o simt cum intră în casă,
ascultând tăcerea zidurilor …
nimic ?!
părea că-l audea pe tata …
dar ea se făcea că nu-l aude,
nici acum,
singură fiind …
şi fierbe în ea o Dunăre
din al cărui trup,
trup îmi voi,
fără să uit împrumutul de la mama …
şi dorul mi-e rană,
mama și-a făcut din cer năframă,
de acum știu că ea va fi cea care mă cheamă !
dinspre margine de suspin,
Marin BEȘCUCĂ