mă țin de balustrada fricii
jonglând pe sârma unei guri de prăpastie
mi-e teamă de albul prin care pătrunde un păianjen cu pânza aruncată năvod
îl văd
așteaptă să-i ocolesc foamea de noapte
când râde pe umărul meu hipnotizat de frig
încă o treaptă
să ajung în nicăieri de niciunde
încă una fără mine
mă opresc la mijlocul sensului unic,
strâng la piept mâinile blagoslovite cu colțuri…
iar mă înțep în degetele mele
avide de cerc!
Cum să mai urc?
sunt un imens pătrat ce închide între laturi paralele
nonsensuri de coloană infinită
Și ce frumoasă eram vis!
—————————–
Mariana GRIGORE
27 februarie 2019