pe piele simți degetele lui
nerăbdătoare,
atingând și ultima nepăsare a timpului
răsfirat pe coapsele albe
îți freamătă pulsul
mulat pe aerul ce nu mai respiră,
te petrece cu gândul
în emulsie de vis
și se strecoară prin venele
ce vegheaza lacome
iar si iar,
curgerea întregită a dorintei
când formele ovale ale umbrelor
se închid în tremurul sacadat
al luminii,
nu o aștepți să se dezbrace de ziua
tipărită în așteptare
dar,
ca o ploaie idescifrabilă de sunete,
chemi zbaterea aripilor de egretă
în extazul deloc protocolar
al pierderii eului lăuntric
murmurul carnal al cuvintelor
amuțește instinctual
în potrivirea aceea ascunsă
după umbra toamnei
ce invadează culorile…
te pierzi,
cambrezi șoaptele în unduiri de suspin,
te cauți,
te aduni
în forma rotundă suspendată de aer
și cu un gest reflex,
adăpostești sub unda de bucurie,
cea mai frumoasă renaștere
care va ninge domol
aripi de fluturi
pe trupul ei,
rămâne întregită foamea lacomă
a urmelor de voi,
rătăcind într-un abandon
al sărutului
ce și-a pierdut și ultima pudoare
a gestului primordial
Poem despre quo vadis
ne-am întâmplat să fim în aceeași cădere…
eu coboram ștacheta unui țel neatins
iar tu,
căutai printre obstacole fără graniță
și te întrebai de ce hotarul
are atâtea opriri în haosul drumurilor întretăiate
poate că ne pipăiam timpul
cu dosul palmelor fără amintiri
sau,
adulmecam mirosul a ceea ce a mai rămas viu,
cu senzația de respirație
a gândului neirosit în cuvinte
probabilitatea aceasta cu atâtea posibilități,
palpa inexactitatea
atât de sigură a certitudinii
că noi ne-am (ne)întâlnit
la ora fixă
a destinului de la gongul exact
și totuși,
ne-am întâmplat să fim într-o
existență în care
visele își țes pe la colțuri,
găurile negre ale zilelor prea albe
așa am scris pagina lui quo vadis,
fără să căutăm printre noi
anii cu calendare care curg între anotimpuri
ce-au fost răspuns
Panoramă
din înaltul mansardei fără geamuri albastre,
se vede foarte bine desfrâul
haosului
ce urcă zilnic pe scara de incendiu
(până și circul și-a lăsat flăcările
la gura de evacuare a biletelor expirate)
plouă …
pe caldarâmul pașilor pierduți,
păsările
caută sârmă acrobaților orbi
și mă mir,
cum de pot catastrofele
să-și desăvârșească menirea,
când locurile de lângă zidul plângerii
sunt ocupate de mimica bufă
ceva a rămas acolo
în acea mansardă în care soarele răsare
pe la colțuri de iluzii sparte…
ploaia care spală mâinile
ce strâng resturile menajere ale unor euri absente
sau,
reflexia rolurilor jucate la scenă deschisă,
cu grime aplaudând degringolada
absurdului
mansarda aceea,
este cea mai clară reflecție
a unui du-te-vino
prin bâlciul
răsturnat ca un balast
peste
o neterminare de umbre,
prea mari pentru postura mignona a înălțimii mele
————————–
Mariana GRIGORE
București
Februarie 2020