Ochiuri de Eu!
Mi-am amintit astăzi de sensul nevorbitor al vieții
nu are nevoie de cuvinte pentru a căuta spațiile negre pe care pășește agale lumina
silabele îl plictisesc cu explicațiile ce-i caută indecent printre puncte,
sensurile
Într-o retorică ce bate la ușa unei întrebări polisemantice,
îmi răspund printre frânturi de înțelegere
la singura precizie din analiza sumară
a multor euri care se proclamă esențe
Beau vin din struguri fără invazii de grauri,
mănânc fructe din pârgul sufletului,
ador soarele care îmi plouă cu lacrimi de lună,
adorm în răsărituri fără puncte cardinale în geografii istorice,
râd în suferința fără motiv deductiv,
îmi tai venele suferinței
cu lama unui cuțit însetat de zbor de fluturi,
plâng la crucea unei icoane care mă iubește în imperfecțiunea umană,
cad și mă întreb dacă văgăunile au trepte de urcare
….
Înțelegi ce sunt în cine credeai că mă poți transforma?
Lasă pânza păianjenilor să țeasă găuri…
Eu, sunt un ochi de început în mătasea pe care tu nu o poți împleti cu vorbe răsturnate în drum.
Sakura!
M-am lovit cu tâmpla de o clipă
îmi spunea că vrea să se mai joace cu timpul,
să redevină bătaie de inima
(Mi-a rănit fruntea încoronată cu spinii
secundelor amorțite în ornicul vechi de un deceniu și încă o oră)
Cerul aștepta la un ochi de albastru
și mă privea cu întrebări aglomerate printre brațe de cuvinte
ce strîngeau la pieptul adierii
izul amestecului de beție cu naivitatea culorii
Un ram îngreunat de primăvară,
m-a dezbrăcat pentru o secundă de bucurie,
de haina gri ce-mi desena pe chip
albul grimei de gheișă
și ca un mag inocent
mi-a șoptit că aerul a înflorit din sămânța respirație tale
(fecundă în transparența atingerii)
care mă dădea ofrandă trecerii prin calendarul
ce se umplea cu lumina dumnezeirii din noi
Sunt la poarta edenului…scutură o aripă de înger peste înflorire!
Introspecție!
În gândurile mele obtuze
am uitat să devoalez lumina paradigmei
care începe cu o închinare pe buza unei prăpăstii în cautare de trepte
Știu ca fiecare dimineață are amiaza unui obscur apus
și fiecare apus, magia unei stele ce încântă cerul cu nove nenăscute
mai știu ca pustele sădesc maci în speranța înfloririi de roșu
iar roșul suspina sub talpa apăsată a unui puls de fericire
Mai cuvânt uneori speranța în silabe de poduri suspendate
(sunt cratime ce mă leagă de punctele fără virgulă)
alteori, mă nasc pentru a doua oară
în evul fără început al primului deceniu de întors cu fața pe dosul trecutului
iar mâine o să mă întreb dacă azi a fost doar o efemeridă cu mai puține ore curse printre zboruri
Și pe tine te ating cu întrebări care bat asurzitor la porți de răspuns
(le deschizi fereastra printre ochiuri de geam opac)
dar nu îmi pasă…
Sunt o firidă care se deschide în peretele prelungirii tale către întrebarea următoare
…
Nu vânez prăzi în decolorări de colb
Sunt doar un semn de carte al paginii ce se scrie singură !
—————————–
Mariana GRIGORE
25 aprilie 2019