Elegie cu inimi!
Pe străzile sunetului gol al cadenței
îmi aud pașii cuvintelor
alergând printre pietrele gândurilor
în sensul privitului peste umărul umbrei
Încerc să opresc ploaia dintre două silabe
ce tremură sub streașina unui semn uimit de întrebare
De ce cade în cuibul cu vrăbii,
prada sfîșiată de păsări răpitoare ?
Nimic,
este totul când răspunsul
îmi amintește de un fluture cu aripi
ce bâjbâie prin zboruri asimetrice
între lumină și resturi de crisalidă,
sau de un copil ce-și împrumută candoarea,
chipurilor de lut care cioplesc bucuria în piatră și fum
…..
Iar plutesc printre nori de hârtie
care modeleaza albastrul în baloane fără ghidropă!
Cred că mă voi întinde pe drum depărtare,
să prind din întâmplare lungimea infinitului
între arătătorul luminii îndreptat către ,,unde”
și nordul înfipt ca o suliță în indecisul ,,de ce”
Totuși, mai lasă-mă puțin înainte de răsăritul supraaglomerării nuanțelor de gri matur
Vreau să desenez pe asfalt inimi cu formă de suflet!
Din fire invizibile de soartă…
Din fire invizibile de soartă
țes pe îndelete pânze cu borangic rupt
văd ochiurile găurilor
sunt tivite pe la marginile prăpăstiilor
și colorate în raiuri cu ușile închise
Păianjenii învață tabla adunării de fluturi
în hamacul încurcat cu prea multe ițe
de artizani ce împletesc în prispa nopții
trezirea la prea puțină dimineață
Tu stai retras la un colț de expectativă
care mă privește cu ochiul întrebării
ești indecis în precizii precare
și în timiditatea sensului unic al tăcerii
mă întrebi dacă sunt lună sau lunatică himeră în trecere prin tine
Habar nu am dacă mă croiesc haină de trup
sau în detrupare alerg bezmetic în forma geometrica a aburului
mi-e imprecis sensul exact al filosofiei decriptată în homo sapiens
dar,
înțeleg nonsensul pauzei dintre două emisfere care își caută până la înălțare, punctul vernal
Am atins cu epuizarea substantivului
viață,
bucuria de a pălmui cu zile
obrazul nopților care mă pierd pe drumuri ce pleacă dimineața și se întorc în aceeași seară,
tot noapte
Din fire invizibile de soartă…ce să mai împletesc?
Apă și foc!
Ard,
candele aprise de vise albastre în focuri mocnite
Pe rugul tăcerii,
vreascuri stau la pândă cu amnare în pântec
și numără scânteile din jarul ce pârjolește solar
Simt febra ecuațiilor cu egalități necunoscute
în freamăt de viscere ce ating cu extazul lunii,
întoarcerea la sensul primar
Pe trupul luminii,
simt alunecarea
falangelor descărnate ale nopților ce nu dorm
Insomnia își fierbe în așteptare
fiecare secundă siderală a orei ce se vrea preaplin
Simt trupul dematerializat în spatele strigătului
Țipă senzația ferestrelor ce stau la umbra ecoului adierii
cu strigăt de roșu însângerând macii florilor de frig
Ard,
miriadele de fluvii care străbat geneze întoarse din drum
în urna actinică a unei axiome cu sens de trăire
Ard,
Secole de păcate în raiuri cu număr impar
și privesc evele cum alunecă pe sâmburi de măr roditor în pamant adamizat
Ard,
în avatar de renaștere,
nedeie a jocului cu două emisfere sacerdotale
care împart eternitatea la numitorul comun cu sufletul
Ard…aceeași ardere a împărțirii la iluzia ca tributul e jar…
Ard…între tu și noi, fără semnul apă!
Memoria vieții!
Niciodată nu am știut ceva despre moarte
doar că undeva se prăbușește o câmpie peste munții întorși cu varful în jos
Când atinge teluricul pas,
în urma tălpii cresc ciulini ce înțepă în suflet, soarele
Nu știm dacă trecerea la alb este curățarea negrului în care ne-am strivit melcii,
nici creșterea firului de iarbă nu știm dacă învie în verde
când raiul numără zilele cu puste lăsate în grija focului
Nu știm nici cine ne suntem în unde, sau de ce
și dacă lutul ce ne-a curs în trup a fost apă vie din râu fără mal.
Nu ne amintim altceva decât uitarea
și mărul discordiei mușcat de păcat
În memoria seminței nelocuită
va rămâne doar albastrul înnodat de firul nașterii
și acea pădure cu luminișul întors în palma frunzei
fără de care trunchiul ar fi doar un lemn…și atât
Cu încă o viață se face primăvară!
—————————–
Mariana GRIGORE
28 mai 2019