Alfabet fără cifre!
Întotdeauna există un cuvânt care hoinărește
își ia zborul la picior și ca un anahoret pustiit de lume
se rupe în tăcere de silaba vocală a zgomotului
Aleargă la pasul țipătului,
cu viteza luminii mereu aprinsă,
lovind timpanul spart în miriade de ciocane
care bat cu putere fierul încins pe nicovala semnelor ce întreabă obsesiv,
apoi își plânge neputința de a picta virgule în acolade de zbor.
Mereu mă întreb de ce sunt punctele finish-uri în următoarea oprire
Mă simt ca într-o gară cu trenuri casate pe peronul unor întrebări
care și-au pierdut biletele cumpărate la chioșcul cu răspunsuri.
Mă așez intr-un colț ce nu știe să citească orcolul din Delphi
ca să pictez dictonul ,,Cunoaște-te pe tine însuți ”
în hieroglife orientate de la stânga bătăilor de inimă, către coloana infinitului
Doar așa o sa învăț alfabetul fără cifre…
Un ieri fără mâine!
În dimineața asta
s-a născut pentru a câta oară,
o umbră umedă de lumină
A plâns sub streșinile copacilor
goliți de cucii care își caută adăpost sau,
de ploaia din sufletul crengilor
care suflă în focul stins de cremenea jilavă
Văd la un colț de trotuar mucegaiul
înflorit pe buza unei gropi cu colțuri
E neferit de strigătul stropilor ce cad pe luciul mocirlos al cadențelor țipătoare
și parcă tânguie amintirea ce încă doare în surdina așteptării
Îți aud zâmbetul înflorit în lumina mângâierii,
caut în crisalida palmelor ce nu mai adună fluturi,
toamna aceea cu vortexuri pustiite de clipa încremenită
în dorul care încercă să-mi spună printre silabe:,,am sosit”
Aș vrea să-i înfrunzesc piatra și moartea
să o transform într-o zi palpabilă de sărbătoare
cu flori în firida de timp ce a plecat.
Totul a rămas în urmă dar,
împrăștii încă pe locul renașterii,
foi din calendarul iubirii…
Și ziua mocnește în
focul țintuit în ,,totdeauna”.
Memoria vieții!
Niciodată nu am știut ceva despre moarte
doar că undeva se prăbușește o câmpie peste munții întorși cu varful în jos
Când atinge teluricul pas,
în urma tălpii cresc ciulini ce înțepă în suflet, soarele
Nu știm dacă trecerea la alb este curățarea negrului în care ne-am strivit melcii,
nici creșterea firului de iarbă nu știm dacă învie în verde
când raiul numără zilele cu puste lăsate în grija focului
Nu știm nici cine ne suntem în unde, sau de ce
și dacă lutul ce ne-a curs în trup a fost apă vie din râu fără mal.
Nu ne amintim altceva decât uitarea
și mărul discordiei mușcat de păcat
În memoria seminței nelocuită
va rămâne doar albastrul înnodat de firul nașterii
și acea pădure cu luminișul întors în palma frunzei
fără de care trunchiul ar fi doar un lemn…și atât
Cu încă o viață se face primăvară!
Apă și foc!
Ard,
candele aprise de vise albastre în focuri mocnite
Pe rugul tăcerii,
vreascuri stau la pândă cu amnare în pântec
și numără scânteile din jarul ce pârjolește solar
Simt febra ecuațiilor cu egalități necunoscute
în freamăt de viscere ce ating cu extazul lunii,
întoarcerea la sensul primar
Pe trupul luminii,
simt alunecarea
falangelor descărnate ale nopților ce nu dorm
Insomnia își fierbe în așteptare
fiecare secundă siderală a orei ce se vrea preaplin
Simt trupul dematerializat în spatele strigătului
Țipă senzația ferestrelor ce stau la umbra ecoului adierii
cu strigăt de roșu însângerând macii florilor de frig
Ard,
miriadele de fluvii care străbat geneze întoarse din drum
în urna actinică a unei axiome cu sens de trăire
Ard,
Secole de păcate în raiuri cu număr impar
și privesc evele cum alunecă pe sâmburi de măr roditor în pamant adamizat
Ard,
în avatar de renaștere,
nedeie a jocului cu două emisfere sacerdotale
care împart eternitatea la numitorul comun cu sufletul
Ard…aceeași ardere a împărțirii la iluzia ca tributul e jar…
Ard…între tu și noi, fără semnul apă!
Din fire invizibile de soartă
țes pe îndelete pânze cu borangic rupt
văd ochiurile găurilor
sunt tivite pe la marginile prăpăstiilor
și colorate în raiuri cu ușile închise
Păianjenii învață tabla adunării de fluturi
în hamacul încurcat cu prea multe ițe
de artizani ce împletesc în prispa nopții
trezirea la prea puțină dimineață
Tu stai retras la un colț de expectativă
care mă privește cu ochiul întrebării
ești indecis în precizii precare
și în timiditatea sensului unic al tăcerii
mă întrebi dacă sunt lună sau lunatică himeră în trecere prin tine
Habar nu am dacă mă croiesc haină de trup
sau în detrupare alerg bezmetic în forma geometrica a aburului
mi-e imprecis sensul exact al filosofiei decriptată în homo sapiens
dar,
înțeleg nonsensul pauzei dintre două emisfere care își caută până la înălțare, punctul vernal
Am atins cu epuizarea substantivului
viață,
bucuria de a pălmui cu zile
obrazul nopților care mă pierd pe drumuri ce pleacă dimineața și se întorc în aceeași seară,
tot noapte
Din fire invizibile de soartă…ce să mai împletesc?
—————————–
Mariana GRIGORE
Iunie 2019